Renunță la ceea ce ai, pentru a primi ceea ce meriți!

Ori din frică de nou, ori din atașament, ori din plafonare, cu toții cădem în capcana zonei de confort. Confortul de a avea ceva solid, consolidat, sigur și, dacă se poate, pe viată, e o capcană în care, din păcate, cad majoritatea oamenilor. Singurul lucru care e confortabil și durabil pe lumea asta e puținul, absența, rutina. Grăitor în acest sens e Eminescu: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”.

Fiind oameni, nimic, niciodată nu ne ajunge. Și atunci, dacă nu putem îndeplini acest deziderat nici la cel mai înalt nivel, de ce l-am considera unul fezabil la nivelul majorității oamenilor? În ceea ce mă privește pe mine, mă bucur că am învățat această regulă devreme și am aplicat-o în mai tot ce mă înconjoară.

În ultimul an de facultate țin minte că am renunțat la cariera promițătoare în IT, pentru a mă reprofila pe un domeniu despre care nu știam nimic – cel al construcțiilor. Asta deși aveam o firmă în domeniul calculatoarelor care mergea, iar informatica mi-era promițătoare încă din liceu, când participam regulat la etape naționale ale olimpiadei de informatică. Și pot spune că noua cale profesională aleasă mi-a adus nespus de multe împliniri. Pe aceeași linie, în floarea vârstei am renunțat la mirajul burlăciei pentru o căsnicie mult mai satisfăcătoare emoțional. Rememorez și acum șirul lung de pasiuni abandonate când eram mai pătimaș, doar pentru a face loc altora mai incitante. Ulterior, trecând anii și experiența, observam o tot mai mare apetență spre a-mi sacrifica „pasărea din mână pentru cele de pe gard”. Și, numiți-mă norocos, dar mereu „păsările din depărtare” mi-au colorat viața mai viu decât cele aflate deja în colivia propriului confort personal.

Unele lucruri minunate din viața noastră pur și simplu nu sunt compatibile cu ceea ce suntem și avem acum. Până la urmă, frica de a sacrifica ceva ce avem deja pentru ceva nou e și o măsură a meritului nostru personal în ceea ce avem în jurul nostru. Ne va fi frică să riscăm ceea ce avem acum doar dacă asta reprezintă mai mult decât merităm. Poate că norocul nu bate de două ori la ușa noastră. Dar posibilitatea de a nu „înflori” la potențialul nostru maxim și de a nu gusta tot ce are viața de ne oferit fiecăruia nu e oare mai înfricoșătoare?

Unele culturi consideră „eternitatea” infernului o singură clipă. Cea în care omul, la ultima sa suflare, se întâlnește cu întruchiparea sa la potențialul maxim și vede tot ce ar fi putut trăi, dacă ar fi avut în anumite momente curajul să renunțe…

Fazele altruismului

Am fost pus pe gânduri de către o persoana mult mai tânăra decât mine, zilele trecute.
„De ce faci pentru alții?”. Nu era un reproș, era o încercare legitimă și binevenită de a înțelege. Am început să mă gândesc.
Jumătate din răspuns vine din introspecție, jumătate din recursul la propria experiență. Astfel, i-am răspuns că s-ar putea, chiar dacă „faci pentru alții”, sa nu faci intotdeauna propriu-zis pentru alții. Iată de ce!
Cât timp ești tânăr, nimeni nu se așteaptă să faci pentru alții. Și nici nu e recomandat să insiști, întrucât oricum ai până peste cap de făcut pentru o anumită persoană: a ta! Dacă atunci când ești tânăr nu faci pentru tine, când e nevoie să te edifici, atunci când vei face?
Următoarea etapă e să faci pentru alții ca să dovedești altora ceva: că poți, că ești altruist, că ești bun, că ești atent, etc. Este o forma de altruism ce pretinde feedback și are doi beneficiari, să zicem așa: cei pentru care faci și tu însuți. Altruismul e, în această fază, doar o monedă de schimb pentru insecuritatea sau egoul nostru.
Ultima etapă e cea în care înțelegem altruismul ca scop în viață. Nu îl facem în schimbul a nimic și nu are nici un scop secundar. E un altruism intrinsec, care nu se definește prin nimic altceva. Provine din înțelegere și din sentimentul de comuniune. E sublim.
Nu există o etapa neapărat mai bună decât alta. Există doar un timp firesc pentru fiecare etapă. Și aici nu pot fi sărite etape! Dacă ar fi să rezum într-o frază evoluția firească a altruismului, ea ar arăta astfel: „Învață să te iubești pe tine însuți suficient de mult încât să fii vrednic de iubirea celorlalți – doar astfel vei descoperi iubirea necondiționată!”

Dar dacă e un dar?

Spontan, amintirea dispariției premature a unui coleg de-al meu. La douăzeci și cinci de ani! Asta în timp ce mai toată lumea speră, exprimat mai subtil sau mai răspicat, ca anul 2017 să fie unul mai bun. E la modă zilele acestea. Aceste două gânduri, împreuna, nu mă lasă, acum, să privesc cu ochii minții înainte. Ci, mai degrabă înapoi, la ceea ce a fost 2016. Clișeic, nu fiindcă aș fi norocos că, spre deosebire de mulți alții, eu „am avut un 2016”. Ci pentru că, așa cum a fost el, cu „rele” și „bune”, a fost perfect. A fost singurul 2016 care putea să fie!

Știți ce e interesant? Dacă pui orice om să își amintească o mare nenorocire din viața lui, mai toți spun pe moment că ar da timpul înapoi, să schimbe acel lucru. Dar dacă le reamintești că schimbarea acelui lucru ar putea altera, poate în mai rău sau poate în mai bine, întreaga lor viață de atunci până în acest moment, vei constata ca majoritatea vor ezita și vor spune că, până la urmă, asta e viața și că lucrurile sunt în regulă așa cum sunt ele acum. Nu ar da trecutul lor cunoscut, care i-a făcut ceea ce sunt și care i-a adus până aici, pe un trecut ipotetic, nesigur, care are și cea mai mică șansă să fie mai „rău” decât cel avut până acum. La majoritatea oamenilor, frica de necunoscut e mai influentă decât speranța unei alternative mai bune.

Cu aceste două gânduri în minte, vă propun un exercițiu de optimism, chiar dacă face apel la memoria noastră, nu la capacitatea noastră de a fi vizionari, precum credem că suntem în ultimele zile ale anului. Dacă tot ceea ce s-a întâmplat în trecut este un dar pentru ceea ce suntem acum? Oare trecutul nu este perfect pentru că ne-a făcut exact ceea ce suntem noi acum și nu altceva? Și, dacă ceea ce a trecut a fost un dar pentru noi, de ce nu ar putea fi un dar pentru noi tot ceea ce va veni? Pentru că, indiferent dacă va fi ușor sau greu, plăcut sau nefericit, așteptat sau neprevăzut – totul va fi un dar pentru ceea ce noi vom fi.

Va fi 2017 un an mai bun decât 2016? Va fi la fel!  Va fi doar încă un an care se așterne peste existența noastră. Și această simplă existență este singurul lucru care îl face în mod obiectiv special. Fiindcă pentru cei circa 100 de miliarde de oameni care au trecut deja prin lume și nu mai sunt, el nu există. Nu poate fi nici rău, nici bun. Doar noi, cei ce-i suntem actori, îl putem face, în interiorul nostru, mai rău sau mai bun.

2017 este doar un alt an. Un cadou primit de la viață. Dar oare nu putem noi împarți viața în miile de clipe ce le primim cadou în fiecare an de la ea? Nu toate darurile or fi pe măsura noastră, unele nu ni se potrivesc, altele au culoarea greșită. Dar toate aceste clipe, cum or fi ele, sunt daruri, pentru că ele ne fac ceea ce suntem.

Deseori îmi vizualizez existența precum o scară. Nu știu unde duce, dar știu că am nevoie de fiecare treaptă pe care pășesc. Bună sau rea. Dacă nu ar fi, drumul meu s-ar sfârși. Și atunci, oare, nu e fiecare treaptă un dar? Sper ca treapta trecerii peste ani să fie una pe măsura pașilor voștri!