Posts Tagged ‘societate’

Apelul la tradiție

Posted: 4 februarie 2018 in Opinii
Etichete:, , ,

As fi vrut sa incep acest articol cu un elogiu al complexitatii memoriei umane. Cum aceasta a favorizat mereu triburile de vanatori-culegatori care tineau minte cel mai bine unde se adunau an de an turmele. Si cam in ce perioada a anului erau roditoare anumite plante. Si cand erau inundate anumite vai. Si asa mai departe. Dar asta ar fi facut articolul prea lung. Si trivial.
Concluzia ar fi fost ca memoria umana complexa este una dintre uneltele definitorii care au scos specia umana din anonimatul evolutiv si au plasat-o, incet, in varf. Dar oare recursul la memorie este cu adevarat garantul succesului speciei noastre? Calea cea mai sigura o fi, poate, cea mai batatorita. Dar este ea cea mai scurta? Cea mai fructuoasa? Cea mai satisfacatoare pentru natura noastra umana?
Adeptii traditiei vor spune ca da. Pana la urma, traditia este rezervorul intregii experiente umane, cu bune cu rele, cu reusite si cu greseli din care am invatat. Este rodul milenilor de incercari si esecuri, ea imbratiseaza complexitatea unui popor sau a unei etni, ii stabileste o identitate, poate chiar un drum. Ea pastreaza nealterata invatatura a ceea ce a functionat si ceea ce nu a functionat.
Dar poate tocmai acest apel la trecut face ca traditia sa fie doar o unealta, nu o solutie in sine. Istoria ne arata ca tocmai popoarele care nu s-au rezumat la propria cale batatorita ci au iesit, geografic sau social, din propria matca au „facut istorie”. Iar istoria ii retine mereu pe invingatori sau pe cei care au scris-o!
Trecerea de la stilul de viata nomad, de culegator-vanator, la agricultura a necesitat milenii si a dus la pieirea a zeci de civilizatii. Dar cele care au realizat-o au putut, in acelasi areal, sa hraneasca de zeci de ori mai multi oameni. Si astfel au pus bazele primelor aglomerari umane. Abundenta si renuntarea la munca agricola pentru unii dintre oraseni a insemnat dezvoltarea mestesugurilor, a artelor, a filozofiei si in general a specializarii si a comertului. Mai tarziu, trecerea de la societatea agrara la cea industriala a distrus leaganul societatii. Satul s-a transformat intr-o simpla pepiniera pentru mirajul succesului urban, de multe ori o capcana ce-i transforma pe cei mai multi in simpli „sclavi liberi”. In plan social, cutremuratoare a fost trecerea de la absolutismul despotic la sentimentul de echitate sociala. Puciul parlamentar englez care l-a rasturnat pe Carol I, sangeroasa revolutie franceza si apoi celebra unda de soc europeana de la 1848 au insemnat trecerea de la traditionalul „statul sunt Eu” la actualul „statul este al oamenilor”. Mai nou, prosperitatea globalizarii a inlocuit sentimentul identitatii nationale. Iar recent, nu mai exista expertiza fara asistenta inteligentei artificiale: medicina, ingineria, transportul, finantele, comunicatiile si majoritatea activitatilor umane sunt astazi asistate de calculator. Intrebarea nu mai este daca este bine sau rau ca toate acestea s-au intamplat. Ci „de ce ne-am impotrivi schimbarii”?
Cei care, in trecut, au „inotat impotriva curentului” fie au deturnat prin curaj cursul istoriei, fie au fost maturati nemilos de aceasta. Si, numiti-ma subiectiv, dar nu i-am simtit niciodata pe traditionalisti drept curajosi. A te refugia din tavalugul lucrurilor in carapacea a ceea a fost stabil la un moment dat e lasitate sau inadaptare. Iar cu ambele, istoria este necrutatoare.
Articolul de fata nu este o critica la adresa traditiei. Ea este o componenta necesara de echilibru in societate. Nici o incercare de a convinge pe cineva de ceva. Este o remarca a deturnarii traditiei de catre cei care o confunda cu o solutie, nu cu o unealta comparativa. Refugiul exclusiv in traditie este precum reactia strutului de a-si baga capul in nisip si devine, simbolic, ignoranta.
Oamenii sunt diferiti. Si se schimba, devenind tot mai diferiti pe zi ce trece. A da acestui proces o nuanță de bine sau rau denota o gandire viciata de ingustime sau de rea-vointa. In primul rand pentru ca traditia nu este un garant al moralei: sa ne amintim, si doar in plan religios, ce era traditional chiar si acum doua-trei sute de ani: arderea pe rug, ritualica scoatere a inimilor prizonierilor, legea talionului, fundamentalismul celor mai importante doua religii actuale ( crestinismul si islamismul ) etc. Apoi, fiindca toti adeptii traditiei uita ca tot ceea ce este traditional azi a fost o erezie sau inacceptabil in societate la un moment dat. Cel mai relevant exemplu de ipocrizie in acest sens a fost tocmai prentia de „pietate” si toleranta fata de noua religie crestina in primii ei ani de misionarism si martirism in cadrul Imperiului Roman. Urmand ca, dupa ce a devenit majoritara, aceeasi religie care cerea toleranta cu o suta de ani in urma sa ii persecute si schingiuiasca pe pagani. De ce lantul evolutiei socio-spirituale ar fi perfect azi? De ce nu il putem privi doar ca o etapa intermediara, imperfecta, asa cum a fost de milenii? O fi mai usor recursul la ipocrizie si ignoranta? Istorie ne va raspunde!
Un lucru este cert. Traditia pastreaza fundatia. Insa cei care se raporteaza doar la traditie atunci cand evalueaza actualele aspecte ale societatii se uita in urma si la o stare de fapt care a funtionat candva, in trecut. Ea insa nu garanteaza rezolvare pentru un prezent si viitor tot mai complex si care necesita mai multa deschidere de minte decat nostaligia unui trecut idilic. Nu uitati ceea ce scria Victor Hugo in preajma revolutie care ne-a dat sloganul „egalite, fraternite, liberte”:
„Există ceva mai puternic decât toate armatele lumii, iar aceasta este o idee căreia i-a sosit vremea.”!


Majoritatea oamenilor ti-ar spune ca sunt multumiti cu viata lor si nu ar vrea sa riste sa fie in pielea altei persoane. Frica de necunoscut si obisnuinta cu propriile probleme si neajunsuri ii fac pe oameni paradoxali in aceasta privinta. De ce paradoxali?
Pentru ca abia doua din cele sapte miliarde de oameni de pe aceasta planeta duc o viata relativ sigura, decenta si civilizata, iar principalele nevoi le sunt indeplinite. Restul, practic, se chinuie, din multe puncte de vedere, de pe o zi pe alta. Fie din lipsa securitatii, fie din cauza unor handicapuri fizice sau psihice, fie, predominant, din cauza lipsurilor materiale. In mod intuitiv, cele cinci miliarde de oameni „mai putin norocosi” ar trebui sa-si doreasca o noua „ruleta a vietii” si sa nimereasca in pielea altei persoane. Ciudat, insa, un procent foarte mic ar face-o. Explicatia cea mai plauzibila este cea ca noi, ca oameni, resimtim mai puternic frica de „a nimeri mai rau”, decat speranta de „a nimeri mai bine”.
Si astfel ajungem, usor, la tema acestei postari: cum ar arata o societate mai buna, pentru cat mai multi oameni? Tinand cont ca resurele omului sunt limitate iar competitia este in firea noastra, intrebarea nu este una atat de usoara, cum pare la prima vedere. Daca esti foarte bogat, o lume mai justa ar insemna sa renunti la multe dintre avutiile tale pentru binele comun. Fapt care contravine principiului meritocratiei: cei mai norocosi, mai inteligenti si mai harnici sa primeasca mai mult, pentru ca au castigat aceste lucruri cu propriul lor efort. Daca esti sarac, probabil vei vrea o lume fara oameni bogati, astfel incat resursele omenirii sa fie cat mai egal distribuite, fara posibilitatea unor discrepante sociale majore intre cei mai bogati si cei mai saraci. In spiritul celor scrise in introducerea acestui articol, majoritatea celor „medii” ar tine cu dintii de conditia lor, neriscand saracie pentru perspectiva imbogatirii. E firea umana. Si atunci, intr-un exercitiu mental, ce ati propune?
De-a lungul timpului au fost multe propuneri de societati mai bune, chiar utopice. Surprinzator, una dintre cele mai elegante solutii a venit de la un profesor de la Harvard, prea putin cunoscut. Si, desi cartea sa despre o societate ideala a fost scrisa intr-un stil sec si academic, s-a vandut „ca painea calda”. Care era idea geniala?
Cartea, una dintre cele mai influente lucrari ale sec. XX, se numeste „O teorie a justitiei” ( 1971 ) si a fost scrisa de John Rawls. Ideea geniala continuta aici se numea „Pozitia initiala” sau „Pozitia originala” si reusea sa infranga majoritatea pornirilor noastre egoiste si viciate in ce priveste constructia unei societati ideale. Cum? Cerandu-ne sa construim aceasta societatea ipotetica, nestiind ce rol vom nimeri in ea la nastere. Ne-am putea naste drept superbogati sau muritori de foame, ne-am putea naste ca activisti ultraliberali sau in pielea unei persoane cu dizabilitati si nevoie de asistenta sociala. Ne-am putea naste barbat, femeie, frumos, urat, inteligent, tont, heterosexual sau homosexual etc. Ei bine, cu acest gand in minte, voi ce societate ati proiecta?

PS: Despre cele doua principii foarte interesante ale contructiei unei societati ideale, in articolul urmator.

Secolul potrivit

Posted: 11 noiembrie 2013 in Meditatii
Etichete:, , , ,

O sa am indrazneala sa incadrez acest articol tot la categoria Meditatii. Indraznesc pentru ca multi cred ca politica nu are nimic de a face cu meditatia – una este pura si elibereaza sufletul, cealalta tine de exteriorul fiintei si pune la incercare demnitatea.

Aceasta este si tema acestei cugetari. Teoretizata initial in Grecia Antica precum o disciplina demna, eleganta, altruista si inaltatoare, politica a devenit astazi peste tot in lume  un rau necesar, un sacrificiu pentru unii si o aparenta binecuvantare pentru putini. Si spun putini pentru ca politica la nivelul cel mai inalt este o capcana chiar si pentru cele mai complexe personalitati – acesti oameni devin captivi propriei iluzii de putere si statut social. De fapt, tocmai cautarea neincetata a celor doua teluri distrage de la implinirea sufleteasca prin libertate si placeri marunte si spontane. Dar despre aceste dezavantaje in alt articol, de data asta discutam despre alegerea mea de a ma implica!

Va invit sa reflectati putin la istoria omenirii, la ultimele mii de ani. Cu exceptia ultimei margele din acest sireag de perioade, in toata istoria noastra, libertatea si, mai mult, puterea de decizie a apartinut cu adevarat unui grup foarte restrans de privilegiati. Fie ca-i numim despoti, inalti preoti sau oameni foarte avuti, acesti indivizi fie si-au mostenit acest privilegiu, fie l-au dobandit prin varsare de sange. In cele peste trei milenii de istorie documentata a Egiptului antic s-au perindat la conducere 33 de dinastii regale si aproximativ 350 de faraoni – fiecare cu suita de mari preoti, dregatori si alti inalti functionari. In toata aceasta cronica bine documentata nu apare numele unui personaj care sa se ridice din popor, din simpla multime de oameni, altfel decat prin sansa de a mosteni o familie puternica sau de a-si croi drumul ierarhic prin varsare de sange.

Ca niciodata in istorie, astazi avem, indiferent de conditia noastra la nastere, doua privilegii extraordinare. Prima tine de libertatea de a ne decide, politic si civic, propriul destin. A doua tine de posibilitatea sa alegem o alta tara in care sa traim, daca dorim sa o parasim pe cea natala. Aceste doua privilegii pe care noi le consideram banale astazi au fost inaccesibile pentru 99,99% dintre oamenii de pe pamant pentru 99% din toata perioada istoriei umanitatii. Sunt un om al cifrelor. Si aceste cifre imi dau de gandit!

Aici revin la esenta articolului. Nu voi fi absurd – simpla posibilitate de a face ceva nu implica necesitatea de a intreprinde acel lucru. Decizia de implicare in politica poate fi evaluata pe doua dimensiuni. Prima este cea a oportunitatii. Acum 100 de ani sau poate chiar mai putin, sa fi nascut intr-o familie de „oameni simpli” insemna 99,99% sanse sa-ti traiesti toata viata ca taran sau proletar. Desi toti oamenii au „gena” ambitiei si a dorintei de perfectionare, doar relativ recentul mediu liberal ofera sanse echitabile tuturor de propasire materiala si profesionala. Asta pentru ca pune accent pe valoarea individuala, nu pe incadrarea acestuia intr-o clasa sociala sau breasla. Echivalentul politic il reprezinta tanara noastra democratie, pe care o invinovatim pentru toate problemele noastre. Alegem sa dam vina, dar nu luam problema in propriile maini. Spunem ca toti sunt la fel, dar nu venim noi insine cu o alternativa. Iata un motiv pentru care m-am implicat in politica – pentru ca am acest privilegiu, pentru ca pot!

A doua dimensiune tine de sentimentul de datorie civica. Evolutia societatii umane a dus, de la sisteme primitive, despotice, in care conducatorul avea drept de viata si de moarte asupra supusilor, la ceea ce numim conceptual dēmokratía – puterea exercitata de cei multi. Nu o fi ideala, nu poate multumii pe toata lumea, nu poate rezolva problema din perspectiva minoritatii ( nu in sensul etnic ), dar o consideram mai evoluata si potrivita vietii actuale decat o formula in care o persoana sau un grup foarte restrans decide, discretionar, viata tuturor.

Fiecare isi judeca propria viata dupa propriile etaloane. Dar, in conditiile in care ne putem considera foarte norocosi sa traim intr-o perioada in care, inca de la nastere, primim foarte multe comparativ cu inaintasii nostri, eu personal consider datorie morala implicarea altruista intr-o formula politica. Daca ne facem treaba bine vom oferi ceva in plus semenilor nostri si generatiei viitoare. Daca esuam sau intelegem politica intr-un sens egoist, atunci societatea ne va judeca.

Dar, in oricare caz, cel mai aspru judecator al nostru este propria minte. Implicarea in politica iti raspunde cel putin unei intrebari existentiale: daca te implici dar esuezi sau nu aduci nici un aport bun, macar te-ai folosit de un privilegiu pe care, asa cum am aratat mai sus, cei mai multi dintre oamenii care au umblat pe acest pamant nu l-au avut. Daca te implici si aduci un plus societatii, atunci iti faci datoria fata de generatiile trecute care ti-au dat sansa sa fi ceea ce esti azi. Filozofic vorbind, refuzul de a participa la creionarea propriului destin inseamna pur si simplu ca te-ai nascut in secolul gresit!