Frânturi de carte: Daniel Goleman – Emoțiile distructive

Unul dintre cei mai populari specialisti in inteligenta emotionala are o initiativa remarcabila: sa puna la aceeasi masa o pleiada de personalitati din ariile psihologiei, ezoterismului si a filozofiei. Inclusiv pe Dalai Lama. Cele 500 de pagini rezultate reprezinta o saptamana de intalniri si discutii pe nenumarate aspecte.

Formatul este unul simplu, dar eficient: maxim cateva pagini pentru fiecare subiect in parte. Dupa ce parcurgem o prima parte mai domoala si usor filozofica, trecem la sectiuni cat se poate de actuale si aplicabile in viata de zi cu zi. Esenta cartii este de a cauta sursa si efectul emotiilor daunatoare, indiferent daca ele or fi experimentate de un ascet tibetan sau occidentalul apropiat noua. Universalitatea emotiilor este, deci, o himera sau o realitate ce merita studiata si inteleasa cat mai profund.

Absolut remarcabile sunt, totusi, diferentele culturale in ce priveste perceperea, intelegerea si gestionarea emotiilor. Unele dintre ele, cum este cazul geloziei, capata o conotatie total diferita de ceea ce semnifica ele pentru noi, vesticii. Nu-i asa ca gelozia nu a sunat niciodata la fel de bine?:

Fac recenzia acestei carti „la rece”, la doi ani de cand am citit-o. Si am o placere deosebita din a descoperi aspectele insusite din ea. Intre ele si intrebarea daca vrem cu adevarat sa scapam de emotiile distructive. Daca fara ele mai percepem cu adevarat, prin contrast, bucurii, fericire, iubire.

Totusi, nu pot sa nu remarc cea mai importanta lectie cu care am ramas eu in urma parcurgerii celor 500 de pagini. Cele trei tehnici prin care sa previn sau sa gestionez aparitia emotiilor negative. Da, necesita ceva practica, insa una dintre ele sigur se va potrivi oricui.

Rasfoind-o in seara aceasta, imi dau seama cate aspecte s-au asezat pur si simplu in constructia mea intelectuala dupa ce am citit-o prima data si ca ele isi fac efectul, desi constient le-am uitat. Si tot acum imi dau seama ca va fi o idee buna sa imi fac timp sa recitesc aceasta carte. Tin minte ca am resimtit-o ca un maraton cand am parcurs-o prima data, dar acum simt cu adevarat ca merita!

Frânturi de carte: Charles Bukowski – Femei

Nu mi-au plăcut niciodată în mod special autorii nord-americani. Mereu i-am găsit în exprimare vagi, austeri, simpliști, bruți și prea accesibili. Dar aveau ceva ce scapă „clasicilor” europeni: curajul și autenticitatea. Aaaa…și eternul iz al influenței bahice în fiecare pagină.

Pentru că voi discuta despre o carte a lui Bukowski, nu există inspirație sub imperiul lucidității și nici întâmplare care merită istorisită fără a începe prin „hai să-ți pun un pahar…”. Ori, poate, tocmai atitudinea francă de sclav al alcoolului în ceea ce îl privește pe Henry Chinasky, protagonistul romanului și un portret fictiv dar fidel al autorului,  reușește să transmită atmosfera de viață putredă de zi cu zi în marele oraș american.

Cartea oscilează captivant între stilul narativ sec, brut, autentic și uneori repugnant și introspecția protagonistului, privind absolut deschis și cu perfectă acceptare tot ceea ce se întâmplă. Pentru Henry, romanul nu începe tocmai promițător:

Dar, așa cum vom vedea pe parcursul cărții, talentul scrisului are avantajele lui clare în ceea ce privește atragerea sexului opus. Însă nu aceasta este esența cărții. Ci faptul că atitudinea autentic masculină și francă a unui bărbat, cu bune și cu rele, este cel mai puternic afrodiziac. Și romanul va descrie pleiada de femei trecute prin mizerabilul pat al lui Chinaski pentru a edifica această idee. Idee cu care, de altfel, se identifică mulți bărbați trecuți de la etapa de experimentare la cea de savurare a propriei masculinități.

Așa cum bine ați intuit, acolo unde sunt multe femei și un singur bărbat, gelozia naște rivalitate. Acea rivalitate deloc romantică, surdă, pragmatică dar lipsită de imaginație specifică femeilor, așa cum o descria impecabil Anatole France.
 Iar manifestarea acestei gelozii va determina unul dintre lait-motivele cartii: „Imi place ca femeile mele sa se inteleaga intre ele!”

Franchețea relatărilor șochează, pe de-o parte și amuză pe de alta. Și probabil că va scinda cititorii în două: între cei convinși de realitatea cotidiană a romanului și cei care-l vor considera prea exagerat pentru a fi plauzibil. Farmecul lui Bukowski intervine aici, el reușind să-i satisfacă și să-i convingă cu umor pe ambii.

Unii ar putea regăsi sugestia misoginismului dacă vor privi cu romantism și feminism acest roman. Alții vor aprecia iscusința de vulpoi bătrân a protagonistului. Iar alții vor remarca falsa „bulă de săpun” a misterului feminin, răsuflat și inutil în calea dorinței carnale firești sau a seducției bărbatului complex și care complexează femeia. Oricum am privi, romanul deschide ușa dorinței sexuale firești omului, fie ea izvorâtă din nevoie sau din arta de a face dragoste. O arta tot mai profanată în societatea lui Henry și, poate, deloc departe de a noastră. Romanul, însa, se încheie cu o surprinzătoare aura de speranță romantică în acest sens…

Frânturi de carte -> Pascal Bruckner – Paradoxul iubirii

Greu de găsit un inceput de descriere pentru o carte atat de cuprinzatoare si de condensata precum cea de fata. Nenumaratele ipostaze ale iubirii sunt cuprinse integral intre cele doua extreme – nevoia de siguranta si nevoia de libertate.

Ca sa raspund intrebarii cuiva apropiat: da, sunt subiectiv. Extrag pasajele relevante si revelatoare mie. Discutia despre eros este totdeauna un joc de rol, si trebuie sa ne pozitionam conform atitudinii noastre, a conditiei noastre sociale si de cuplu. Gandurile la ceas de seara, cu un pahar de vin rosu in mana si „penița” laptopului in cealalta nu lasa loc ipocriziei.

Apropos de jocul seductiei,lasand la o parte succesul, remarcabila este mereu eficacitatea ei la extreme. Intre pasivitatea irezistibila si priceperea exersata, seductia lasa prea putin loc de manevra. Esti fie victima perfecta, fie vanatorul iscusit. Iubim cu patima, conjunctural, fie cele mai frivole femei, fie cei mai șarmanți barbati. Orice este intre este o concesie, o abatere de moment sau betie prelungita, survenita din necesitate.

Si, cel putin pentru una din parti, jocul in sine este doar un exercitiu perpetuu: inveti gresind si bucurandu-te. Scopul nu este de a obtine ceva. Calea aceasta este mereu perdanta. Scopul este fie de a-ti descoperi potentialul, precum in cazul lui Casanova, fie de a te „dezvalui” ca un impatimit al jocului, un captiv ce trebuie eliberat sau un libertin ce merita capturat pentru totdeauna – vezi povestea lui Don Juan.

Am mai intalnit undeva apologia onestitatii marilor seducatori – in Mitul lui Sisif, al lui Camus. Dar despre asta, altadata. Pentru ca acum, discutia se muta catre cel mai mare inamic al iubirii pasionale: monotonia. Paradoxal, dragostea e autodistructiva, are mecanismele ei de a se autoregla ( a se citi „deregla” ), precum acei telomeri ai cromozomilor care previn, ordonat si precis, replicarea la infinit a celulelor si deci curma viata „vesnica”. Legea aici e ca tot ce e frumos nu poate dainui, cel mult se transforma. Dragostea usoara, accesibilia si dragostea fidela par a fi fara viitor. Ea fie se transforma in atasament, se reimprospateaza pe termen lung, se „condimenteaza”, fie moare.

Iar aici, ajungem la preconceptiile infidelitatii. Ce pare in societate profund blamabil in cazul femeii si scuzabil in cazul barbatului, iata, este intors pe dos de o intelegere mai profunda a naturii adulterului. Pentru ca, nu-i asa, e mai simplu sa arati cu degetul decat sa intelegi.

Femeia sortita sa aleaga mereu „pe cel mai bun” este mai tare prizoniera propriei fidelitati decat barbatul construit mai putin selectiv. Dar sigur, misoginismul si orgoliul gloatei masculine sunt mai la indemana decat intelegerea profunda si acceptarea motivelor si conditionarii femeii de a cauta pe termen lung pe cel potrivit si pe termen scurt pe cel „nepotrivit, dar cu acel ceva…”. Iar aceasta situatie devine tot mai interesanta, odata cu progresul tehnologic.

Nu este, de fapt o lupta a sexelor. De ce ar fi, daca resursele sunt, totusi, quasi nelimitate. Este mai degraba o validare reciproca, dar poate ca pretul pe care il pretindem cand ne oferim pe noi insine este prea mare pentru piata. La urma urmei, tot ce avem de oferit in mod real este un trup. Orice oferim in plus creaza atasament, dependenta, patologie. Si este, de fapt, un „cal troian” oferit celuilalt, „din dragoste”. Pentru ca vine cu costuri. Si tot ce vine cu costuri este viciat.

Si aici ajungem la latura spirituala a iubirii, ca singur liant universal. Uneori, ea este vazuta ca singur scop al existentei. Precum in miturile ancestrale ale dezmembrarii fiintei umane bicefale, ne comportam de parca menirea noastra in viata ar fi revenirea la comuniune. Si atunci, devine foarte important sa realizam daca aceasta pornire este una naturala sau exacerbata si indusa de vremuri si cultura. Daca e proprie si intima constructiei noastre umane sau e un drog indus de veacurile imemoriale prin care am strabatut.

Intrebarea care ma macina acum este una pusa de milioane de ori de-a lungul existentei umane: daca dragostea nu ar exista, ar fi un blestem sau o binecuvantare?