Frânturi de carte: Albert Camus – Mitul lui Sisif

Cine ar fi spus ca, in negura existentialismului imbinat cu filozofia absurdului, ai putea gasi un optimism real, autentic, aproape „salvator”. Cu atat mai mult, intr-un titlu – concept atat de dezolant si descurajant precum cel al celebrului mit. Si totusi…    …Intr-o dizertatie indrazneata, Camus reuseste, sub imperiul contestarii paradigmelor consacrate, sa convinga de sensul existentei noastre. Desi, culmea, cartea incepe prin a trata „singura problema filozofica intr-adevar importanta: sinuciderea”. Pentru ca, vrem nu vrem, intrebarea daca viata merita traita sau nu frizeaza atat superficialitatea cat si cele mai profunde ascunzisuri ale mintii umane.
Nu analizez aceasta carte la cald ( am citit-o la finele anului 2015 ), insa retin in aceasta prima parte a ei paralelismul dintre filozofia absurdului ( premisa mitului lui Sisif ) si problema metafizica a menirii noastre si a discernamantului de a exista. Mi s-a parut cel putin stranie alternanta intre pesimismul si optimismul existentialist. Insa, daca, precum in cazul meu, nu aceste prime capitole v-au facut sa luati in mana cartea, putem trece mai departe. 
Mai departe insemnand sectiunea numita sugestiv „Omul absurd”, cu cele trei capitole ale ei pe care le-am gasit magice si revelatoare: Donjuanismul, Comedia si Cucerirea. Contrar aparentelor, laitmotivul acestei sectiuni, Don Juan, este un simbol. Nu atat de mult sexual, cat un exponent al omului care gaseste sens in viata – in aceasta viata. Om care, desi aparent superficial, iata, reuseste sa dea un sens real si profund existentei sale efemere dar unice.
Camus reuseste sa combata aici doua paradigme profund intiparite in cultura umana, in special cea occidentala, din care facem si noi parte. Mai intai, arata cum aceasta viata merita si trebuie traita pentru ce este ea – nu ca un test intermediar premergator unei vieti de apoi sau a unei eternitati anoste. Simultan, arunca in derizoriu ipocrizia iubirii si a prejudecatilor sexuale ale „lumii actuale”, intr-o maniera atat de eleganta si de nepatimasa.
Dragostea, precum viata in general, nu se traieste „politically correct”. Ea isi are propriul suflu si propriile reguli intrinseci. Abordarea in afara acestor „reguli” este doar o frizare superficiala si ne transforma in ipocriti. Ba, mai mult, pentru a-si proteja orgoliul ranit de incapacitatea de a trai si a iubi cu verva, grosul umanitatii se complace in a-si inventa „repere morale” care ponegresc si ostracizeaza tocmai pe cei suficient de curajosi a renunta la ignoranta:
Dragostea, precum viata, este implinita prin simtamant, emotie, traire, autodepasire, entuziasm si adevar. Orice alta atitudine este zadarnica sau zadarniceste. 
Pentru a intelege in mod corect si profund esenta scrierii lui Camus, trebuie sa intelegem rolul efemer, prolific si insarcinarea cu menirea de propagare a conditiei umane de adult. Penduland intre cele doua stari, de Eros si Thanatos, omul nu are decat sansa de a se implini „aici si acum”, in aceasta ipostaza cu care s-a nascut si cu care se va stinge. Neintelegerea mortii nu te absolva de ea, insa ea are acelasi efect final precum intelegerea ei. Neintelegerea vietii, insa, inseamna o crunta irosire. Irosire pe care o minte cu adevarat rationala si „treaza” nu si-o va permite:
In spectrul diversitatii umane, cea mai frecventa reactie la aceste idei este una de respingere, amestecata de o neintelegere naiva si inofensiva:
Problema survine atunci cand viciul invidiei si al ignorantei isi face loc in mentalul colectiv, strict conservator si superficial. Si presiunea multimii intervine asupra curajului eliberator al individului care abunda de viata. Colectiv nu traieste. Pur si simplu se conserva. In schimb, individul traieste. Si, in licarirea sa de dragoste pentru viata, demitizeaza uneori vagaune ale spiritului uman care nu au mai vazut lumina adevarului de milenii. Dar, of, ce capacana dulce e complacerea. Si ce irosire a vietii…