San Junipero – eternitatea de pana la miezul noptii

Am revazut a treia oara episodul San Junipero, din serialul Black Mirror. Abia a treia oara l-am inteles. Desi am fost fermecat de el si primele doua dati. In asa maniera incat, desi personajele sunt pur episodice, le-am recunoscut intr-un colaj video-muzical, dediat piesei In the Heat of the night, a Sandrei, alaturi de alte momente fabuloase de dragoste din filme.

Protagonistele sunt doua femei ce se indragostesc tinereste si patimas una de alta. Si, desi jumatate din episod ( lung cat un film ) e dedicat gingasiei indragostirii, felul in care curge si decurge totul e intrigant/revoltator/filozofic si emotionant pana la lacrimi. Si datorita acestui episod, Black Mirror mi se pare cel mai inteligent si tulburator serial vazut si revazut.

„Tu doar dispari, cand ai putea avea eternitatea.” – daca ati stii cat de mult in plus fata de cliseu inseamna aceasta afirmatie in acest film. „Putea sa ramana, dar a ales sa te paraseasca!”, o alta fraza atat de puternica, atat de intiparita in mintea noastra incat e greu sa o asimilam in felul diferit in care ne-o contextualizeaza acest film. „Am fost cu el pentru 49 de ani! Nu iti poti imagina. Nu ai cum sa cunosti conexiunea, devotamentul, plictiseala, tanjirea, rasul si iubirea din acesti ani.”

„Cand i s-a oferit ocazia sa faca trecerea aici, sa petreaca eternitatea in acest cimitir ce il iubesti, a spus <Cum as putea, cand ea nu a avut sansa?>”

Viitorul ofera dilema nemuririi – sau mai degraba a imortalitatii. Dar vor fi suflete pereche, destine, care vor fi despartite inclusiv de aceasta saritura in necunoscut. Vor fi iubiti constransi sa aleaga eternitatea impreuna in moarte, cum se intampla acum, sau eternitatea impreuna intr-un alt fel de vietuire. Si apoi, mai sunt iubitii despartiti fix de aceasta alegere, cand unul poate lua calea neagra pentru totdeauna si altul albul vesnic. Despre aceasta ultima dilema este acest film.

Si, desi are un happy ending in sensul clasic, romantic al cuvantului, ofera atatea dileme morale pana la capat, incat pana si conceptul de happy ending, de final fericit devine relativ.

Iubirea, aceasta binecuvantare dar si blestem oferit doar noua, reprezinta inca un ingredient uman ce nu va tine pasul cu avansul tehnologic. Precum multe alte paradigme analizate de serial in raport cu iuresul evolutiei umane prin tehnologie, nu prin biologie. Oricum, am o admiratie nespusa pentru geniul avangardist si vizionar al scenaristilor acestui serial. Sunt pur si simplu oameni care vad mai multe culori decat noi, ceilalti. Si reusesc sa le transpuna pe ecran, si pentru ochiul nostru neavizat…

Frânturi de carte: Pascal Bruckner – Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?

Bruckner este scriitorul care reuseste sa surprinda dragostea in notele ei cele mai apropiate lumii actuale. Fara romantism dar cu o deosebita profunzime si fidelitate fata de emotiile descrise, „Care dintre noi doi l-a nascocit pe celalalt?” este o carte de referinta pentru mine. Daca ar fi sa-mi invat fiul despre regulile, riscurile si intruchiparea iubirii masculine si cum tulbura aceasta sufletul barbatului indragostit, i-as da tocmai aceasta carte. Fiindca tocmai despre acest tumult este vorba in prezenta carte.

Folosindu-se de cele doua personaje diametral opuse, Bruckner creaza alegoria celor doua manifestari ale iubirii masculine: frivolitatea izvorata din sarm si loialitatea ca expresie a sensibilitatii. Cei doi muzicieni se completeaza si par a fi indispensabili unul altuia. Luc ( Lulu ) este introvertit, sensibil si cauta in dragoste liniste, pace sufleteasca si seva atasamentului. Gabriel, in schimb, isi traieste dragostea prin prisma curcubeului de emotii pe care le genereaza in mintea iubitei lui si prin clipele de neuitat pe care le ofera circumstantial femeilor pe care le pune drept paravan intre el si cea pe care nu vrea sa o iubeasca.

Desi traieste o relatie „linistita”, Luc blameaza obiectul dragostei fiindca il analizeaza si ii gaseste toate neajunsurile, precum un filozof pesimist care este coplesit de propria-i filozofie. Luc iubeste dragostea, o tanjeste, insa uraste obiectul ei: femeia.

De cealalta parte, Gabriel iubeste licarirea din ochii fiecarei femei, preludiul fiecarei noi oportunitati, miracolul dorintei sexuale. Uraste in schimb dragostea in sine, ca expresie patologica a apropierii excesive si inutile dintre barbat si femeie. Atasamentul amoros serveste, iata, doar femeii si este capcana, pretul platit de un barbat care se incumeta sa ia mai mult decat trupul ei.

Iar aici incep necazurile. Cartea nu este o poveste de dragoste. Este o descriere a patologiei dragostei, si cum o resimte „bolnavul” masculin. Sunt putini cei care se vor regasi exclusiv intr-un dintre cele doua personaje. Dar cu siguranta alternanta ipostazelor va fi revelatoare pentru oricare barbat ar citi cartea. Personal, m-am simtit ca sub o radiografie fidela a framantarilor mele emotionale. Oarecum inteles, confirmat, razbunat.

Aspectul usor erotic din exprimare vine doar ca o completare a intensitatii trairilor reliefate, nu ca un scop. Pentru Luc, iubirea se poate intampla doar in absenta pasiunii. Gabriel nu concepe apropierea de o femeie care nu il inebuneste si nu-i stoarce esenta masculina. Luc se foloseste de corpul femeii pentru a-si astampara o dorinta si a-si rezolva o slabiciune. Gabriel isi traieste pasiune tocmai prin spasmele de placere pe care le genereaza si le colectioneaza. Luc „vaneaza” pentru a se hrani. Gabriel traieste doar entuziasmul cursei, a vanatorii si nu apreciaza prada. Luc uraste vanatoarea. Gabriel e dezgustat de prada.

Intre ipostaza femeii indezirabile dar necesara si cea a femeii fermecatoare dar nesemnificativa, cei doi cauta calea de vindecare din aceasta nebunie numita dragoste. Unde o vor gasi?

Bla-bla-uri despre relații

Daca ar trebui sa spun un singur lucru despre toate textele si cartile cu sfaturi in dragoste, atunci el ar fi acesta: nici una nu functioneaza! Ceea ce se potriveste sunt simple coincidente intre concluziile de viata ale unui autor si a catorva dintre cititori sai, care rezoneaza si au avut situatii de viata asemanatoare cu ale lui.

Si atunci, daca „sfaturile” altora nu prea ajuta, ce o face? La 32 de ani, pot spune, atat din fericire, cat si din pacate, ca doar experienta o face. Din pacate fiindca experienta cere multi ani de incercari si greseli. Din fericire pentru ca, la un moment dat, mai repede sau mai tarziu, tot intelegi ce ti se potriveste si „e al tau”.

Dar, sa sarim peste „filozofii” si sa va spun concluziile mele de pana acum. Nu ca ar fi valabila vreuna si altcuiva:
– o femeie de care nu ti-e drag sa o imbratisezi si dimineata, la trezire, nu va avea „viata lunga” in patul tau, indiferent cate acrobatii ar sti la orizontala. Exista o chimie aparte, cea a simplei si sincerei imbratisari. Si ea fie are loc intre cei doi, fie nu, nu se poate cultiva.
– o relatie are acel magnetism in ea atata timp cat extremitatile ei sunt clar polarizate. Cu alte cuvinte, atunci cand el poate fi maxim de barbat si ea maxim de femeie. Orice atenuare in acest sens dezamageste si risipeste romantismul.
– in continuarea liniutei de mai sus, fie exista o potrivire de la inceput, fie nu. Nu poti sa-i spui lui cum sa fie barbat, cum nu-i poti spune ei cum sa fie femeie. Fie iti place, fie mergi mai departe. Orice lalaiala a relatiei care nu are aceasta premisa e fie un compromis, fie un atasament confundat cu dragoste, fie denota un interes ascuns, altul decat satisfactia emotionala.
– se poate si mai rau de atat! In cazul in care rolurile in relatie nu sunt clar delimitate, poate chiar inversate, acolo nu numai ca nu mai exista dragoste, ba isi face aparitia lehamitea si suferinta. Vedem azi atatea relatii in care el devine efemeiat iar ea dominanta. Oi fi eu mai de moda veche, dar intotdeauna mi-a placut o femeie care isi poarta drept singura sa bijuterie acea slabiciune naturala si fermecatoare care pretinde o masculinitate debordanta in completare…
– o persoana dupa care plangi o data, plangi si a doua oara. Asta mereu se invata doar pe propria piele, „the hard way” . Dupa ce inveti asta, dupa prima lacrima, fie ca e in suflet fie pe obraz, apare pentru prima data in relatie intrebarea fatala „Merita?”
– niciodata sa nu te raportezi la iubitul/iubita ta pentru a concluziona cat de misto, frumos, atractiv esti. O data pentru ca ti-o vor spune explicit tocmai atunci cand parerea nu e prea buna. Si apoi, fiindca parerea lor despre tine e strict subiectiva, bazata pe propria lor experienta, fostele lor relatii, asteptarile lor mai mult sau mai putin exagerate. Ea nu e o oglinda, e doar o sita modelata de propriul ei trecut, prin care vor trece doar anumite aspecte ale tale. Insa tu esti mult mai mult da atat…
– legata de precedenta, ca barbat, esti Clark Kent, nu Superman. Ne indragostim tocmai ca sa putem visa, in mica noastra bula emotionala, ca suntem Superman. O persoana langa care nu-ti poti trai, macar la inceput, fantezia unei lumi de vis nu merita timpul tau.
– o persoana care evita intimitatea peste un anumit punct ascunde ceva. Cu alte cuvinte, sexul dupa care „trebuie” sa astepti nu e un sex care sa merite asteptarea. Pentru ca o relatie satisfacatoare emotional se hraneste cu intimitate reciproca. In afara acestui echilibru sanatos, relatia nu e una de dragoste, romantica, autentica. E un targ. Iar emotiile nu se negociaza!

PS: scrisa in graba, diactritice mai tarziu!