Când „destul de bine” e „perfect”!

Aseară am distrus un obiect prețios. Îl aveam de câteva ore doar. Din neglijență. Se întâmplă!
Eram nerăbdător și plin de anticipație. După ce s-a întâmplat, am avut un sentiment de regret și de dezgust. Azi mi-am dat seama că, până să îl am, mă atașasem de idea lui și de valoare lui estetică, pe care o exacerbasem pana atunci. Era perfect. Dar tratamentul meu „destul de bun” nu era suficient de bun, de data asta. Și aici voiam să ajung.

Viața oamenilor este un ansamblu de fapte și atitudini asupra exteriorului. De regulă făcute bine sau cu intenție de bine. Sunt foarte puțini oamenii care voit fac lucrurile rău. Și atunci, pendulăm între a face „destul de bine” și perfect. Cei care fac lucrurile doar într-un fel sunt fie superficiali, în primul caz, fie perfecționiști în al doilea. Și atunci cum știm când să alegem atitudinea corectă?

Depinde dacă ești o persoană pragmatică sau idealistă. Dar atitudinea noastră ne definește astfel, sau faptul că ne definim într-un fel ne determină atitudinea? Cu alte cuvinte, suntem rezultatul a ceea ce facem sau ceea ce facem este rezultatul a ceea ce suntem noi? Personal, prefer să nu mă definesc. Pentru mine, a mă defini înseamnă a mă limita. Și atunci, faptele îmi devin fie propria închisoare, fie singura expresie a libertății. Pentru că doar ele, faptele și, deci, atitudinea față de exterior, pot oscila între „suficient de bine” și „perfect”. Și cred că fiecare dintre cele două merită un capitol aparte. Până atunci, iată cum se răsfrâng cele două asupra vieții mele, în diferite ipostaze! Mai întâi asupra condeiului.

Scrisul îmi destăinuie ambele atitudini. Îmi dau seama că perioadele în care nu scriu sunt perioadele sub imperiul perfecțiunii, având impresia că doar ceva deslușit merită atenția celorlalți și privilegiul posterității. Dar, iată, perfecțiunea nu produce. Imperfecțiunea e creație! În plus, aveam obiceiul de a revedea, cu spirit critic, ceea ce am scris acum doi-trei ani sau mai mult. Prost obicei! Eu fiindu-mi cel mai exigent critic, uneori eram jenat de impertinența a ceea ce am scris acum câțiva ani – această senzație este totuși un semn pozitiv că am mai acumulat ceva între timp. Însă când aș fi suficient de deslușit și pertinent să scriu? Peste câți ani? Față de ce repere obiective? Cu ce scrieri să mă compar? Când va fi ceea ce scriu „suficient de bun” pentru a fi scris?

Răspunsul este simplu și încurajator: nu există răspuns la această întrebare! Orice exercițiu de creație își are timpul lui. Nu are nevoie de etalon. În plus, ca orice îndeletnicire, practica duce spre perfecțiune. Nu există „prea devreme” pentru a scrie. Acesta este concluzia și imboldul meu pentru cei care vor să-și împărtășească gândurile: scrieți de azi! Transformați-vă ziua de azi dintr-una „perfect” scursă din viața voastră într-una „destul de bună” pentru a fi adăugată la șiragul poveștii voastre…

Dar dacă e un dar?

Spontan, amintirea dispariției premature a unui coleg de-al meu. La douăzeci și cinci de ani! Asta în timp ce mai toată lumea speră, exprimat mai subtil sau mai răspicat, ca anul 2017 să fie unul mai bun. E la modă zilele acestea. Aceste două gânduri, împreuna, nu mă lasă, acum, să privesc cu ochii minții înainte. Ci, mai degrabă înapoi, la ceea ce a fost 2016. Clișeic, nu fiindcă aș fi norocos că, spre deosebire de mulți alții, eu „am avut un 2016”. Ci pentru că, așa cum a fost el, cu „rele” și „bune”, a fost perfect. A fost singurul 2016 care putea să fie!

Știți ce e interesant? Dacă pui orice om să își amintească o mare nenorocire din viața lui, mai toți spun pe moment că ar da timpul înapoi, să schimbe acel lucru. Dar dacă le reamintești că schimbarea acelui lucru ar putea altera, poate în mai rău sau poate în mai bine, întreaga lor viață de atunci până în acest moment, vei constata ca majoritatea vor ezita și vor spune că, până la urmă, asta e viața și că lucrurile sunt în regulă așa cum sunt ele acum. Nu ar da trecutul lor cunoscut, care i-a făcut ceea ce sunt și care i-a adus până aici, pe un trecut ipotetic, nesigur, care are și cea mai mică șansă să fie mai „rău” decât cel avut până acum. La majoritatea oamenilor, frica de necunoscut e mai influentă decât speranța unei alternative mai bune.

Cu aceste două gânduri în minte, vă propun un exercițiu de optimism, chiar dacă face apel la memoria noastră, nu la capacitatea noastră de a fi vizionari, precum credem că suntem în ultimele zile ale anului. Dacă tot ceea ce s-a întâmplat în trecut este un dar pentru ceea ce suntem acum? Oare trecutul nu este perfect pentru că ne-a făcut exact ceea ce suntem noi acum și nu altceva? Și, dacă ceea ce a trecut a fost un dar pentru noi, de ce nu ar putea fi un dar pentru noi tot ceea ce va veni? Pentru că, indiferent dacă va fi ușor sau greu, plăcut sau nefericit, așteptat sau neprevăzut – totul va fi un dar pentru ceea ce noi vom fi.

Va fi 2017 un an mai bun decât 2016? Va fi la fel!  Va fi doar încă un an care se așterne peste existența noastră. Și această simplă existență este singurul lucru care îl face în mod obiectiv special. Fiindcă pentru cei circa 100 de miliarde de oameni care au trecut deja prin lume și nu mai sunt, el nu există. Nu poate fi nici rău, nici bun. Doar noi, cei ce-i suntem actori, îl putem face, în interiorul nostru, mai rău sau mai bun.

2017 este doar un alt an. Un cadou primit de la viață. Dar oare nu putem noi împarți viața în miile de clipe ce le primim cadou în fiecare an de la ea? Nu toate darurile or fi pe măsura noastră, unele nu ni se potrivesc, altele au culoarea greșită. Dar toate aceste clipe, cum or fi ele, sunt daruri, pentru că ele ne fac ceea ce suntem.

Deseori îmi vizualizez existența precum o scară. Nu știu unde duce, dar știu că am nevoie de fiecare treaptă pe care pășesc. Bună sau rea. Dacă nu ar fi, drumul meu s-ar sfârși. Și atunci, oare, nu e fiecare treaptă un dar? Sper ca treapta trecerii peste ani să fie una pe măsura pașilor voștri!