Archive for the ‘Repere in viata’ Category


Majoritatea oamenilor ti-ar spune ca sunt multumiti cu viata lor si nu ar vrea sa riste sa fie in pielea altei persoane. Frica de necunoscut si obisnuinta cu propriile probleme si neajunsuri ii fac pe oameni paradoxali in aceasta privinta. De ce paradoxali?
Pentru ca abia doua din cele sapte miliarde de oameni de pe aceasta planeta duc o viata relativ sigura, decenta si civilizata, iar principalele nevoi le sunt indeplinite. Restul, practic, se chinuie, din multe puncte de vedere, de pe o zi pe alta. Fie din lipsa securitatii, fie din cauza unor handicapuri fizice sau psihice, fie, predominant, din cauza lipsurilor materiale. In mod intuitiv, cele cinci miliarde de oameni „mai putin norocosi” ar trebui sa-si doreasca o noua „ruleta a vietii” si sa nimereasca in pielea altei persoane. Ciudat, insa, un procent foarte mic ar face-o. Explicatia cea mai plauzibila este cea ca noi, ca oameni, resimtim mai puternic frica de „a nimeri mai rau”, decat speranta de „a nimeri mai bine”.
Si astfel ajungem, usor, la tema acestei postari: cum ar arata o societate mai buna, pentru cat mai multi oameni? Tinand cont ca resurele omului sunt limitate iar competitia este in firea noastra, intrebarea nu este una atat de usoara, cum pare la prima vedere. Daca esti foarte bogat, o lume mai justa ar insemna sa renunti la multe dintre avutiile tale pentru binele comun. Fapt care contravine principiului meritocratiei: cei mai norocosi, mai inteligenti si mai harnici sa primeasca mai mult, pentru ca au castigat aceste lucruri cu propriul lor efort. Daca esti sarac, probabil vei vrea o lume fara oameni bogati, astfel incat resursele omenirii sa fie cat mai egal distribuite, fara posibilitatea unor discrepante sociale majore intre cei mai bogati si cei mai saraci. In spiritul celor scrise in introducerea acestui articol, majoritatea celor „medii” ar tine cu dintii de conditia lor, neriscand saracie pentru perspectiva imbogatirii. E firea umana. Si atunci, intr-un exercitiu mental, ce ati propune?
De-a lungul timpului au fost multe propuneri de societati mai bune, chiar utopice. Surprinzator, una dintre cele mai elegante solutii a venit de la un profesor de la Harvard, prea putin cunoscut. Si, desi cartea sa despre o societate ideala a fost scrisa intr-un stil sec si academic, s-a vandut „ca painea calda”. Care era idea geniala?
Cartea, una dintre cele mai influente lucrari ale sec. XX, se numeste „O teorie a justitiei” ( 1971 ) si a fost scrisa de John Rawls. Ideea geniala continuta aici se numea „Pozitia initiala” sau „Pozitia originala” si reusea sa infranga majoritatea pornirilor noastre egoiste si viciate in ce priveste constructia unei societati ideale. Cum? Cerandu-ne sa construim aceasta societatea ipotetica, nestiind ce rol vom nimeri in ea la nastere. Ne-am putea naste drept superbogati sau muritori de foame, ne-am putea naste ca activisti ultraliberali sau in pielea unei persoane cu dizabilitati si nevoie de asistenta sociala. Ne-am putea naste barbat, femeie, frumos, urat, inteligent, tont, heterosexual sau homosexual etc. Ei bine, cu acest gand in minte, voi ce societate ati proiecta?

PS: Despre cele doua principii foarte interesante ale contructiei unei societati ideale, in articolul urmator.


Daca ar trebui sa spun un singur lucru despre toate textele si cartile cu sfaturi in dragoste, atunci el ar fi acesta: nici una nu functioneaza! Ceea ce se potriveste sunt simple coincidente intre concluziile de viata ale unui autor si a catorva dintre cititori sai, care rezoneaza si au avut situatii de viata asemanatoare cu ale lui.

Si atunci, daca „sfaturile” altora nu prea ajuta, ce o face? La 32 de ani, pot spune, atat din fericire, cat si din pacate, ca doar experienta o face. Din pacate fiindca experienta cere multi ani de incercari si greseli. Din fericire pentru ca, la un moment dat, mai repede sau mai tarziu, tot intelegi ce ti se potriveste si „e al tau”.

Dar, sa sarim peste „filozofii” si sa va spun concluziile mele de pana acum. Nu ca ar fi valabila vreuna si altcuiva:
– o femeie de care nu ti-e drag sa o imbratisezi si dimineata, la trezire, nu va avea „viata lunga” in patul tau, indiferent cate acrobatii ar sti la orizontala. Exista o chimie aparte, cea a simplei si sincerei imbratisari. Si ea fie are loc intre cei doi, fie nu, nu se poate cultiva.
– o relatie are acel magnetism in ea atata timp cat extremitatile ei sunt clar polarizate. Cu alte cuvinte, atunci cand el poate fi maxim de barbat si ea maxim de femeie. Orice atenuare in acest sens dezamageste si risipeste romantismul.
– in continuarea liniutei de mai sus, fie exista o potrivire de la inceput, fie nu. Nu poti sa-i spui lui cum sa fie barbat, cum nu-i poti spune ei cum sa fie femeie. Fie iti place, fie mergi mai departe. Orice lalaiala a relatiei care nu are aceasta premisa e fie un compromis, fie un atasament confundat cu dragoste, fie denota un interes ascuns, altul decat satisfactia emotionala.
– se poate si mai rau de atat! In cazul in care rolurile in relatie nu sunt clar delimitate, poate chiar inversate, acolo nu numai ca nu mai exista dragoste, ba isi face aparitia lehamitea si suferinta. Vedem azi atatea relatii in care el devine efemeiat iar ea dominanta. Oi fi eu mai de moda veche, dar intotdeauna mi-a placut o femeie care isi poarta drept singura sa bijuterie acea slabiciune naturala si fermecatoare care pretinde o masculinitate debordanta in completare…
– o persoana dupa care plangi o data, plangi si a doua oara. Asta mereu se invata doar pe propria piele, „the hard way” . Dupa ce inveti asta, dupa prima lacrima, fie ca e in suflet fie pe obraz, apare pentru prima data in relatie intrebarea fatala „Merita?”
– niciodata sa nu te raportezi la iubitul/iubita ta pentru a concluziona cat de misto, frumos, atractiv esti. O data pentru ca ti-o vor spune explicit tocmai atunci cand parerea nu e prea buna. Si apoi, fiindca parerea lor despre tine e strict subiectiva, bazata pe propria lor experienta, fostele lor relatii, asteptarile lor mai mult sau mai putin exagerate. Ea nu e o oglinda, e doar o sita modelata de propriul ei trecut, prin care vor trece doar anumite aspecte ale tale. Insa tu esti mult mai mult da atat…
– legata de precedenta, ca barbat, esti Clark Kent, nu Superman. Ne indragostim tocmai ca sa putem visa, in mica noastra bula emotionala, ca suntem Superman. O persoana langa care nu-ti poti trai, macar la inceput, fantezia unei lumi de vis nu merita timpul tau.
– o persoana care evita intimitatea peste un anumit punct ascunde ceva. Cu alte cuvinte, sexul dupa care „trebuie” sa astepti nu e un sex care sa merite asteptarea. Pentru ca o relatie satisfacatoare emotional se hraneste cu intimitate reciproca. In afara acestui echilibru sanatos, relatia nu e una de dragoste, romantica, autentica. E un targ. Iar emotiile nu se negociaza!

PS: scrisa in graba, diactritice mai tarziu!

FB_IMG_1493806199375


Ori din frică de nou, ori din atașament, ori din plafonare, cu toții cădem în capcana zonei de confort. Confortul de a avea ceva solid, consolidat, sigur și, dacă se poate, pe viată, e o capcană în care, din păcate, cad majoritatea oamenilor. Singurul lucru care e confortabil și durabil pe lumea asta e puținul, absența, rutina. Grăitor în acest sens e Eminescu: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”.

Fiind oameni, nimic, niciodată nu ne ajunge. Și atunci, dacă nu putem îndeplini acest deziderat nici la cel mai înalt nivel, de ce l-am considera unul fezabil la nivelul majorității oamenilor? În ceea ce mă privește pe mine, mă bucur că am învățat această regulă devreme și am aplicat-o în mai tot ce mă înconjoară.

În ultimul an de facultate țin minte că am renunțat la cariera promițătoare în IT, pentru a mă reprofila pe un domeniu despre care nu știam nimic – cel al construcțiilor. Asta deși aveam o firmă în domeniul calculatoarelor care mergea, iar informatica mi-era promițătoare încă din liceu, când participam regulat la etape naționale ale olimpiadei de informatică. Și pot spune că noua cale profesională aleasă mi-a adus nespus de multe împliniri. Pe aceeași linie, în floarea vârstei am renunțat la mirajul burlăciei pentru o căsnicie mult mai satisfăcătoare emoțional. Rememorez și acum șirul lung de pasiuni abandonate când eram mai pătimaș, doar pentru a face loc altora mai incitante. Ulterior, trecând anii și experiența, observam o tot mai mare apetență spre a-mi sacrifica „pasărea din mână pentru cele de pe gard”. Și, numiți-mă norocos, dar mereu „păsările din depărtare” mi-au colorat viața mai viu decât cele aflate deja în colivia propriului confort personal.

Unele lucruri minunate din viața noastră pur și simplu nu sunt compatibile cu ceea ce suntem și avem acum. Până la urmă, frica de a sacrifica ceva ce avem deja pentru ceva nou e și o măsură a meritului nostru personal în ceea ce avem în jurul nostru. Ne va fi frică să riscăm ceea ce avem acum doar dacă asta reprezintă mai mult decât merităm. Poate că norocul nu bate de două ori la ușa noastră. Dar posibilitatea de a nu „înflori” la potențialul nostru maxim și de a nu gusta tot ce are viața de ne oferit fiecăruia nu e oare mai înfricoșătoare?

Unele culturi consideră „eternitatea” infernului o singură clipă. Cea în care omul, la ultima sa suflare, se întâlnește cu întruchiparea sa la potențialul maxim și vede tot ce ar fi putut trăi, dacă ar fi avut în anumite momente curajul să renunțe…


Mai toată viața mea am avut o relație ambiguă cu frica. Nu o înțelegeam. Intuiam ca ea mă ține pe loc. Pe de altă parte, nici perspectiva unui temerar neînfricat dar neadaptat social nu mi se potrivea. Ce era de făcut?

Lecția am primit-o din aviație, la Târgu-Mureș, anul trecut, pe când mi-am susținut un examen de radio comunicații. Organizat de Aeroclubul României, găzduia atât piloți consacrați care-și prelungeau licența, cât și învățăcei ca mine care și-o susțineau prima dată. Un cadru excelent pentru noi, ăștia „tineri”, să mai furăm ceva experiență și pentru cei experimentați „să se dea în stambă” cu pățaniile lor. Dacă credeați că pescarii sunt campionii „aventurilor înflorite”, nu i-ați auzit încă pe piloți!

Și totuși, un aspect comun se contura din toate: în aviație, o încurcă fie cei fricoși, fie cei neînfricați. „Păi și atunci, care mai rămân?”, întreb eu, mândru de inteligența mea debordantă prin care am dedus că e ori alb, ori negru. Urma să aflu că este vorba de cei care respectă frica – acea frică viscerală, care ne mărește pulsul, ne ascute simțurile și ne ajută să ne focalizăm pe un singur lucru. Revelator pentru mine, era vorba, practic, de acea frică care ne ajută să trăim cu adevărat momentul acesta, acum, nu să-l evităm. În aviație cel puțin, era acea frică pe care trebuia să o cautam, nu să ne „temem” de ea. Ca pilot, „frica” este scopul experienței de zbor și tot ea te ține în viață.

Lecția pentru mine? Învață-ți propria frică. Învață să sesizezi de care frică e? Cea naturală, care te face să trăiești deplin sau cea artificială, creată doar de mintea ta, și care nu te lasă să faci lucruri spectaculoase în viață, pentru că provine din gândurile ce te îngrădesc. Să transform frica dintr-un impediment într-un condiment esențial al vieții mele a fost o mare piatră de hotar în ceea ce privește calitatea vieții mele.

Pentru că viața are cu totul alt gust dacă faci ceea ce te înspăimântă, tocmai ca să te înspăimânte! Ce mică e diferența de nuanță între „mi-e teamă să fac asta…” și „mi-e teamă, deci fac asta!”. Dar ce mare diferență face în viață…


Exact acesta a fost titlul unui discurs de-al meu de acum două săptămâni, ținut la Cluj, în fața unui public care nu mă cunoștea. Aveam opt minute să povestesc șirul întâmplărilor care mi-au marcat și schimbat viața. Bineînțeles că nu m-am încadrat în timp. Însă acest binevenit exercițiu de spontaneitate și rememorare mi-a adus altceva.

Mi-a amintit că mai toate deciziile cruciale din viața mea au stat sub semnul emoției, a fricii de necunoscut, de nou. Și că, bune, rele, toate m-au adus aici. Aș schimba ceva? Din ce, din frică de trecut?

Fară a fi prea profund în acest sens, am realizat, uitându-mă în urmă, ca nu regret nici o decizie luată cu „gol în stomac”, „cu frică”, „cu disconfort”, cu emoție. Toate au însemnat o depășire a condiției mele de până atunci. Toți pașii mei făcuți înainte au fost de fapt renunțări sau pierderi. Unele chiar dureroase.

Ce am învățat din asta? Că orice pierdere sau durere ne transmite un mesaj. Un mesaj neplăcut și fără tâlc pe moment, când ne consumă o parte din ceea ce suntem până atunci. Însă, revăzut peste ceva timp, fiecare astfel de moment poartă mesajul lui. Și el face loc în viața noastră unei noi ipostaze, mai bună. Trebuie doar să-i ascultăm mesajul la timpul potrivit, fără frică. Iar, despre cele doua ipostaze ale fricii, în articolul următor…