Apelul la tradiție

As fi vrut sa incep acest articol cu un elogiu al complexitatii memoriei umane. Cum aceasta a favorizat mereu triburile de vanatori-culegatori care tineau minte cel mai bine unde se adunau an de an turmele. Si cam in ce perioada a anului erau roditoare anumite plante. Si cand erau inundate anumite vai. Si asa mai departe. Dar asta ar fi facut articolul prea lung. Si trivial.
Concluzia ar fi fost ca memoria umana complexa este una dintre uneltele definitorii care au scos specia umana din anonimatul evolutiv si au plasat-o, incet, in varf. Dar oare recursul la memorie este cu adevarat garantul succesului speciei noastre? Calea cea mai sigura o fi, poate, cea mai batatorita. Dar este ea cea mai scurta? Cea mai fructuoasa? Cea mai satisfacatoare pentru natura noastra umana?
Adeptii traditiei vor spune ca da. Pana la urma, traditia este rezervorul intregii experiente umane, cu bune cu rele, cu reusite si cu greseli din care am invatat. Este rodul milenilor de incercari si esecuri, ea imbratiseaza complexitatea unui popor sau a unei etni, ii stabileste o identitate, poate chiar un drum. Ea pastreaza nealterata invatatura a ceea ce a functionat si ceea ce nu a functionat.
Dar poate tocmai acest apel la trecut face ca traditia sa fie doar o unealta, nu o solutie in sine. Istoria ne arata ca tocmai popoarele care nu s-au rezumat la propria cale batatorita ci au iesit, geografic sau social, din propria matca au „facut istorie”. Iar istoria ii retine mereu pe invingatori sau pe cei care au scris-o!
Trecerea de la stilul de viata nomad, de culegator-vanator, la agricultura a necesitat milenii si a dus la pieirea a zeci de civilizatii. Dar cele care au realizat-o au putut, in acelasi areal, sa hraneasca de zeci de ori mai multi oameni. Si astfel au pus bazele primelor aglomerari umane. Abundenta si renuntarea la munca agricola pentru unii dintre oraseni a insemnat dezvoltarea mestesugurilor, a artelor, a filozofiei si in general a specializarii si a comertului. Mai tarziu, trecerea de la societatea agrara la cea industriala a distrus leaganul societatii. Satul s-a transformat intr-o simpla pepiniera pentru mirajul succesului urban, de multe ori o capcana ce-i transforma pe cei mai multi in simpli „sclavi liberi”. In plan social, cutremuratoare a fost trecerea de la absolutismul despotic la sentimentul de echitate sociala. Puciul parlamentar englez care l-a rasturnat pe Carol I, sangeroasa revolutie franceza si apoi celebra unda de soc europeana de la 1848 au insemnat trecerea de la traditionalul „statul sunt Eu” la actualul „statul este al oamenilor”. Mai nou, prosperitatea globalizarii a inlocuit sentimentul identitatii nationale. Iar recent, nu mai exista expertiza fara asistenta inteligentei artificiale: medicina, ingineria, transportul, finantele, comunicatiile si majoritatea activitatilor umane sunt astazi asistate de calculator. Intrebarea nu mai este daca este bine sau rau ca toate acestea s-au intamplat. Ci „de ce ne-am impotrivi schimbarii”?
Cei care, in trecut, au „inotat impotriva curentului” fie au deturnat prin curaj cursul istoriei, fie au fost maturati nemilos de aceasta. Si, numiti-ma subiectiv, dar nu i-am simtit niciodata pe traditionalisti drept curajosi. A te refugia din tavalugul lucrurilor in carapacea a ceea a fost stabil la un moment dat e lasitate sau inadaptare. Iar cu ambele, istoria este necrutatoare.
Articolul de fata nu este o critica la adresa traditiei. Ea este o componenta necesara de echilibru in societate. Nici o incercare de a convinge pe cineva de ceva. Este o remarca a deturnarii traditiei de catre cei care o confunda cu o solutie, nu cu o unealta comparativa. Refugiul exclusiv in traditie este precum reactia strutului de a-si baga capul in nisip si devine, simbolic, ignoranta.
Oamenii sunt diferiti. Si se schimba, devenind tot mai diferiti pe zi ce trece. A da acestui proces o nuanță de bine sau rau denota o gandire viciata de ingustime sau de rea-vointa. In primul rand pentru ca traditia nu este un garant al moralei: sa ne amintim, si doar in plan religios, ce era traditional chiar si acum doua-trei sute de ani: arderea pe rug, ritualica scoatere a inimilor prizonierilor, legea talionului, fundamentalismul celor mai importante doua religii actuale ( crestinismul si islamismul ) etc. Apoi, fiindca toti adeptii traditiei uita ca tot ceea ce este traditional azi a fost o erezie sau inacceptabil in societate la un moment dat. Cel mai relevant exemplu de ipocrizie in acest sens a fost tocmai prentia de „pietate” si toleranta fata de noua religie crestina in primii ei ani de misionarism si martirism in cadrul Imperiului Roman. Urmand ca, dupa ce a devenit majoritara, aceeasi religie care cerea toleranta cu o suta de ani in urma sa ii persecute si schingiuiasca pe pagani. De ce lantul evolutiei socio-spirituale ar fi perfect azi? De ce nu il putem privi doar ca o etapa intermediara, imperfecta, asa cum a fost de milenii? O fi mai usor recursul la ipocrizie si ignoranta? Istorie ne va raspunde!
Un lucru este cert. Traditia pastreaza fundatia. Insa cei care se raporteaza doar la traditie atunci cand evalueaza actualele aspecte ale societatii se uita in urma si la o stare de fapt care a funtionat candva, in trecut. Ea insa nu garanteaza rezolvare pentru un prezent si viitor tot mai complex si care necesita mai multa deschidere de minte decat nostaligia unui trecut idilic. Nu uitati ceea ce scria Victor Hugo in preajma revolutie care ne-a dat sloganul „egalite, fraternite, liberte”:
„Există ceva mai puternic decât toate armatele lumii, iar aceasta este o idee căreia i-a sosit vremea.”!

Intre migranti si copii – grea alegere!

Stiu…nu e problema noastra…inca.
Intr-adevar…am vazut pozitii radicale atat pro cat si contra primirii migrantilor musulmani in EU. Probabil, de ambele tabere, conduse sau iscate din prejudecata, (re)sentimente, impulsivitate…
Totusi, pentru a evita polemica, as vrea sa vedem fenomenul in sine, tratand doua aspecte mai putin atinse in aceasta perioada tulbure: de ce migrantii vin asa cum vin si de ce Europa gestioneaza situatia asa cum o gestioneaza.
Pentru ca, sa fim seriosi, autoritatile statelor europene de tranzit se comporta ca in povestea cu „-Daca stau zice ca-s usuratica, daca fug zice ca-s proasta…mai bine ma impiedic!” Adica exact genul acela de atitudine simulata care da apa la moara atat celor pro, cat si celor contra. Si atunci…de ce procedeaza astfel?

Explicatia este una simpla, dar revelatoare pentru multi. Pentru ca Europa moare incet, de batranete. Iar inainte sa „moara de batranete”, va muri de foame. Pentru ca europeanul mediu traieste tot mai multi ani, dar are tot mai putini urmasi. In acest ritm, peste numai trei decenii exista riscul ca in Europa sa nu mai fie suficienti oameni in campul muncii pentru a-i sustine pe cei retrasi la pensie si pe cei care au nevoie de asistenta sociala. Calculul e simplu si de bun simt: e nevoie de cel putin 2.1 ( „doi si un pic”) copii nascuti vii per fiecare mama fertila pentru ca sporul natural sa fie pozitiv, iar populatia sa ramana cel putin constanta de la o generatie la alta. Ce se intampla de fapt acum? Cele mai imbatranite tari ale Europei, Italia si Germania, se situeaza undeva la 1,3 nasteri per femeie fertila. Nici Romania nu sta bine, fiind aproape de media europeana, undeva pe la 1,5.

Stiind aceste lucruri, este lesne de inteles de ce Germania si Italia, intre altele, sunt state tolerante si chiar deschise migrantilor din Levant. Atitudinea Ungariei este cea mai apropiata de expresia grosolana de mai sus: parca s-ar descotorosi de ei, lasandu-i sa plece mai departe, dar parca ar incuraja o parte sa ramana, blocand trenurile si transportul in comun catre Vest pentru cei fara legitimatii valabile ( adica toti migrantii ). Ordinar vorbind, pentru Europa, acum, este mai usor sa dresezi un om matur sa munceasca, sa-l „readaptezi” chiar daca apartine unei culturi diferite, decat sa-l nasti.

In ceea ce priveste comportamentul migrantilor, sa facem un exercitiu de imaginatie: la adapostul de animale, o familie trebuie sa aleaga dintre mai multi caini pentru adoptie. Desi sunt iubitor de animale si nu discriminez dupa rasa, va spun sigur ca va fi ales cainele cel mai „adecvat” familiei respective, nu cel care sufera mai mult sau care are cea mai mare nevoie de o familie. Ei bine, migrantii din Orient stiu asta. Si adopta imaginea Occidentului in periplul lor. Va lamentati ca par ipocriti cerand azil cand au haine de firma, Iphone si stiu vorbi englezeste? Ati primi mai usor in comunitatea voastra un arab tipic cu turban, imbracat in cearsaf si zbierand mereu „Alah!”? Exact!

PS: Vreti sa discutam despre un exod mai apropiat de comunitatile romanesti? Intrebati-va ce s-a intamplat cu sasii nostri in anii ’80. O Germanie de Vest care deja avea natalitate scazuta, a putut „importa” vorbitori nativi de germana, gata educati, relativ harnici si de varsta muncii. Vorbim despre dreptate sociala, despre drepturi ale omului? Sau despre un troc cvasi-comercial facut de Ceausescu, intr-o perioada in care avea nevoie de resurse materiale si know-how nemtesc, dar beneficia de sporul natural fantastic din decada 1980-1990. Ce vremuri!

Cu greu, despre socialism si liberalism

E greu…Nu. E foarte greu sa explici la cat mai multi oameni, din multiple paturi sociale, de ce avem nevoie in aceasta perioada ( vorbesc aici de cativa ani ) de o guvernare liberala. Iar prin liberala nu ma refer la „falsa” coincidenta a numelui unui partid de la noi cu adevaratul spirit liberal. Ma refer la doctrina politico-economica liberala.
Pentru a-mi fi mai usor, o sa incerc o abordare prin contrast, vorbind in doua cuvinte despre socialism, si cum s-ar aplica el la noi in tara. In primul rand, vreau sa stiti ca Romania are la momentul actual un PIB/cap de locuitor de aproape 6000 de Euro ( cifra exacta e prea putin semnificativa, ideea e ca vorbim de o suma mica! ). Nu voi intra in detalii despre PIB, puteti gasi nenumarate informatii depre acesta online, si de asemenea, precizez ca urmatoarele comparatii si analogii sunt facute groso modo, pentru usurinta in intelegere si nu pentru precizie sau exactitate tehnica.
Dar sa revenim. Daca impartim aceasta suma la 12 luni, reiese 500 de Euro pe luna. Ce inseamna asta? Ca daca toti am castiga exact la fel in tara asta, atunci fiecare roman ar produce si s-ar putea folosi de exact 500 de euro pe luna. Pare decent, nu? Dar trebuie stiut ca, de asemenea ipotetic, din acesti 500 de euro pe luna fiecare dintre noi ar trebui sa ne platim pentru problemele medicale, pentru educatia copiilor nostri, pentru propria aparare prin armata si politie, sa mai reparam cladiriile pe care le folosim, si chiar sa construim cativa metri de drum, ocazional. Si lista e foarte lunga. Si dupa ce platim pentru toate aceste servicii de baza si obligatorii ( asigurate de catre ceea ce noi numim STAT, prin impozitele si taxele ce le platim acolo ), cu banii ce ne raman ne cumparam mancare si alte bunuri si servicii de care avem nevoie. Acum, nu mai par asa multi, cei 500 de Euro!
Si suntem nemultumiti. Deoarece pentru a ne satisface anumite probleme si necesitati ca si popor la un capitol, trebuie sa sacrificam de la alt capitol. E bugetul familiei, care, prin extrapolare, devine bugetul tarii. Sa mai precizam un aspect important aici. Chiar daca poate in familia noastra toata lumea munceste si copiii merg la scoala, se poate intampla ca in alte familii sa fie oameni fara un loc de munca, ajunsi la vremea pensionarii, cu probleme de sanatate, diverse handicapuri sau pur si simplu indisponibilitate. Si ei fiind la fel de cetateni ca si noi, trebuie gasite solutii pentru a asigura bunastarea lor. Prin ajutoare de somaj, de handicapat, ajutoare sociale, etc. Ideal ar fi ca numarul celor asistati in acest fel sa fie redus. Problema e ca numarul celor asistati social in orice fel in Romania pana anii trecuti depasea cifra de 8 milioane!
Ei…aici incepem sa avem probleme! Care ar fi solutiile? Am putea avea cel putin doua abordari aici: fie scadem numarul celor asistati ( nu prin reducerea lor fizica, ci printr-o mai buna evidenta a celor care au cu adevarat nevoie de asistenta sociala ), fie cautam solutii de a creste baza, bugetul lunar, dobandind astfel mai multi bani pentru a acoperi si acest scop, si pentru alte obiective propuse. E clar ca cea de-a doua abordare e de preferat. Si aici intra pe scena cele doua tipuri de politici economice: socialista si liberalista.
Cea socialista spune asa: luam mai mult de la cei mai bogati, ca sa redistribuim la cei mai saraci. Suna bine, suna crestineste, suna ca in filmele cu Robin Hood. Perfect! Asa o sa facem! Si merge, un an, doi, 5 ani…Dupa care, aceasta abordare incepe sa-ti arate limitele. Dupa 5 ani de zile, majoritatea tarilor din jur au crescut in bunastare, pe cand noi am ramas tot la aproximativ 500 de euro pe luna. Ce s-a intamplat? Bogatii, vazand ca sunt impozitati procentual mai mult decat cei care castiga mai putin, nu sunt stimulati sa creasca, sa munceasca mai mult, sa dobandeasca, sa produca mai mult. Pentru ca ei observa, de exemplu, ca raman cu o suma de bani pentru ei egala probabil cu a celor care muncesc si produc cu o treime mai putin. Si atunci, pentru ce sa te mai zbati, sa incerci, sa razbesti?
Nu functioneaza! Trebuie sa incercam alta abordare. Hai sa ii impozitam pe toti in aceeasi masura, procentual. Ca produci 100 de Euro, iti iau x% din salariu, ca produci 1000 de Euro iti iau tot x%. Sa derulam in fata sa vedem ce se inampla. Cei care muncesc mai putin se vor inspira din activiatea si viata celor care muncesc mai mult, si care raman cu mai mult in buzunar dupa ce contribuie la avutia comuna. Cei mai saraci, avand modele de succes, vor incerca sa-i ajunga din urma pe cei bogati, muncind mai mult si mai eficient. Cei bogati, la randul lor, vazand ca rezultatul banesc al muncii e direct proportional cu cantitatea si calitatea muncii depuse, vor incerca sa progreseze. Si observam, dupa cativa ani, ca, desi contribuim cu aceleasi procente la diversele capitole si necesitati, ramanem cu mai multi bani pentru noi pentru ca a crescut cantitativ Produsul Intern Brut.
Sigur, comparativ, metoda liberala va nemultumii initial pe cei care nu-i cunosc mecanismul de functionare si faptul ca ea genereaza beneficii pe termen lung si mediu. Cea socialista multumeste patura mai saraca a societatii initial, fiind perceputa ca o revarsare de bunastare imediata. Dar cufarul nu e fara fund… Bunastarea aceeasta a fost luata de la oameni cu resurse limitate.
Inainte de a trage o concluzie, vreau sa clarific un fapt intens invocat de sustinatorii socialismului. Acestia dau mereu ca exemplu Germania sau Suedia, tari traditional socialiste, dar care au economii de succes. Da, sunt de acord cu voi, dar nu uitati doua lucruri. Pe langa faptul ca, dupa ultimul razboi mondial, aceste tari au beneficiat de fonduri generoase de reconstructie din partea americaniilor, prin planul Marshall, aceste fonduri au fost utilizate preponderent in spirit liberalist, in investitii si educatie. Si doi…vorbim de tari care au avut 50 de ani de capitalism veritabil inaintea noastra, iar in primele decade ale acestei perioade capitaliste aici s-au aplicat masuri preponderent liberale si abia apoi s-a putut trece la stabilitatea economica si sociala oferita de socialism.
Concluzia. Romania are exemple bune si numeroase in Europa. Problema e ca nu suntem in acelasi cadru de referinta ca si timp si dezvoltare ca si aceste state. Multe dintre ele, dupa ani buni de crestere economica spectaculoasa, au ales ca se stabilizeze sub un socialism transparent, ca un atlet care dupa o adolescenta si tinerete apriga si plina de succese, alege sa-si puna ghetele in cui si sa devina antrenor. Nu mai are o evolutie la fel de spectaculoasa profesional, dar sta pe o baza bine construita.
Cum inteleg eu ca s-ar aplica toate astea Romaniei? Prin dispozitia de a trece prin sacrificiile si vartejurile liberale, pentru ca mai tarziu, dupa ce ajungem cu veniturile macar la jumatate din cele ale europenilor, sa ne stabilizam pe o pluta socialista suficient de flexibila incat sa multumeasca pe toti!