Ceva trist, despre joacă

Astăzi am văzut o poză cu un bărbat bine, pe la 45-50 de ani, ținându-și în brațe în mașină cei doi copii. Cu acel râs tâmp, sedat, o o expresie facială între împlinire și capitulare a bărbăției. Spun capitulare în contrast cu amintirea avântului macho, împins de ambiția și egoismul alor mei 20 și ceva de ani avuți până mai ieri. Și țin minte cu câtă ignoranța și compătimire mă uitam atunci la astfel de bărbați „ieșiți din joc”, cu pușca și cureaua lată agățate în cuiul anilor și a dedicației familiale.

Astăzi, între acei 20 și acei 45 de ani, aproape că mă identific cu omul din poză. Il înțeleg empatic și îi simt acea fizionomie ca vârful icebergului expresivității sale. Un subtil surâs de împlinire, plutind la vedere peste tone de muncă, provocări, eșecuri și renașteri, toate invizibile, sub oceanul de spațiu și timp numit Devenire.

Dar scrierea asta nu este despre șarm apus sau estompat. Nu, pentru că șarmul, ca orice cochetărie sau interacțiune socială trecătoare, este doar o joacă. Mai degrabă este despre schimbarea nevoii de joacă, ca timp de calitate și refugiu din rutină.

Am fost un jucăuș toată tinerețea mea. Si mă uitam cu groază la cei „maturi”, cum rar mai găsesc plăcerea intr-o partidă de carți, monopoly, tenis, ca să nu mai zic de jocuri pe calculator. Apoi, în perioada mea hiperactivă a anilor 20-30, nu aveam timp să mă plictisesc, ca să caut joaca ca scop în sine. Acum, ceva mai domolit și mai apropiat de cămin, mă gândesc deseori că am timp de delectare, deci ce bine ar merge o tură de poker sau un joc în rețea cu… Doar că acum constat că nu mai am nevoie de jocul altora, ca mijloc de provocare și de delectare. Aproape toate provocările pe care le resimt sunt din inițiative sau incercări proprii, ale mele. Nu mai joc intr-un scenariu enigmatic de la Lucas Arts – am enigme reale de descoperit. Nu am fost niciodată îndemânatic in Microsoft Flight Simulator, dar am încercat senzația pilotării pe viu. Iar miile de ore petrecute în jocurile de strategie Civilization ale lui Sid Meier pălesc in comparație cu provocările zilnice de ordonare și anticipare ale organizațiilor pe care le păstoresc. Aproape că nu mai am timp să ma bucur de festivalurile de vara, întrucât weekendurile mi-s pline de festivalurile și evenimentele organizate de mine pentru alții.

Ba mai mult! Atunci când îți creionezi propriile jocuri „mature”, regulile dar și obiectivele devin responsabilități. Iar jocul, dintr-o expresie umană pur egoistă, devine încă o altă formă de dedicație. Te plictisești? Ia vezi ce poți face pentru X. De ce? Fiindcă poți. Si fiindcă tu l-ai adus pe X in jocul acesta. Punerea pe talere alăturate a celor doua delectări, a ta versus a altora, este periculoasă fiindcă induce încă o corvoada morala in plus. De ce să te ocupi de fericirea ta, când sunt atâția oameni in jur pe care i-ai putea face fericiți? O capcană moralizatoare, la fel de perfida precum renunțarea completa la ego, drept cauză a problemelor sociale.

Incă ceva ce s-a schimbat odată cu anii: joaca ca expresie intimă. Am observat ca tot mai rar râd în hohote sau îmi exprim copilărismele. Si când o fac, e doar in preajma celor mai intimi prieteni. Si tot doar cu ei sunt amuzant, ca măsură socială de cât sunt de agreabil. E cadoul meu pentru loialitatea lor și confirmarea că încă am încredere in ei. Ce trist să constat asta, despre râs și joacă…

Perfect, din nou

Oile placide
S-au așternut la iernat
Privesc nutrețul cu multă poftă
Din care vor consuma
Iarna întreagă,
Perfect.

Nu sunt sigur dacă piesa aceasta, de la Timpuri noi, sau ceaiul negru pe care îl acompaniez mult prea devreme cu trabuc, sâmbătă la amiază, mă determină să scriu iar aici, după 4 ani în care gândurile nu mi-au rămas nicăieri. Sfârtecat între griul în care vreau să mă scufund din respect pentru societatea în care sunt privilegiat să fiu și dorința expansivă și anti-modestă de „a face” – faber, gândurile mele de până acum fie au pus în mișcare oameni și lucruri, fie s-au scurs în neant.

Scrisul a devenit pentru mine atât de intim, de introspectiv, atât de contrastant cu pleiada imperfecțiunilor pe care le generez în jurul meu, încât îl tratez aproape ca pe o erezie. Sau poate ca pe o tristă masturbare. Parcă nu am dreptul la acest afront egoist, așternând pe hârtie ceea ce ar trebui fie să pună în mișcare lumea exterioară, fie să-mi rămână un simplu gând inert.

Am ajuns confuz și nesigur – fac prea multe sau mult prea puține pentru potențialul meu. Am ajuns la o vârstă și context social în care parcă nu îmi permit incertitudini și dileme. Însă până și acest gând e o încărcătură suplimentară pe un psihic deja frământat de nefiresc de multe dileme. Obișnuiesc sa rezolv acest aspect prin englezismul „when in doubt, do it!”. Dar câte pot fi făcute de o ființă cu condiție și timp finite, când revărsarea gândurilor pare infinită? O conștientizez și o compar mental cu acea hidrocentrală care încearcă să transforme în energie fiecare firicel de apă, fiecare mică curgere. Dar mereu vor scăpa șuvoaie nevalorificate pe lângă palele motrice ale generatorului.

E bine, astăzi încă nu am realizat nimic. Referindu-mă la ambele semnificații ale termenului „a realiza”. O fi și pauza aceasta nenaturală o realizare în sine, așa cum picturile rupestre, acele ruperi de pragmatism și de strictă supraviețuire a omului primitiv, sunt primul semn de umanitate, prin recurgerea la artă? Arta de a nu face nimic? Cred că, după atâtea articole și publicații despre arta de „a face ceva”, ar merita scris mai mult și despre arta de „a nu face nimic”.

Și asta poate fi un subiect bun pentru o următoare postare. Poate, în mod fericit, nu peste 4 ani…

In ce lume ai risca sa mai traiesti o data? (1)

Majoritatea oamenilor ti-ar spune ca sunt multumiti cu viata lor si nu ar vrea sa riste sa fie in pielea altei persoane. Frica de necunoscut si obisnuinta cu propriile probleme si neajunsuri ii fac pe oameni paradoxali in aceasta privinta. De ce paradoxali?
Pentru ca abia doua din cele sapte miliarde de oameni de pe aceasta planeta duc o viata relativ sigura, decenta si civilizata, iar principalele nevoi le sunt indeplinite. Restul, practic, se chinuie, din multe puncte de vedere, de pe o zi pe alta. Fie din lipsa securitatii, fie din cauza unor handicapuri fizice sau psihice, fie, predominant, din cauza lipsurilor materiale. In mod intuitiv, cele cinci miliarde de oameni „mai putin norocosi” ar trebui sa-si doreasca o noua „ruleta a vietii” si sa nimereasca in pielea altei persoane. Ciudat, insa, un procent foarte mic ar face-o. Explicatia cea mai plauzibila este cea ca noi, ca oameni, resimtim mai puternic frica de „a nimeri mai rau”, decat speranta de „a nimeri mai bine”.
Si astfel ajungem, usor, la tema acestei postari: cum ar arata o societate mai buna, pentru cat mai multi oameni? Tinand cont ca resurele omului sunt limitate iar competitia este in firea noastra, intrebarea nu este una atat de usoara, cum pare la prima vedere. Daca esti foarte bogat, o lume mai justa ar insemna sa renunti la multe dintre avutiile tale pentru binele comun. Fapt care contravine principiului meritocratiei: cei mai norocosi, mai inteligenti si mai harnici sa primeasca mai mult, pentru ca au castigat aceste lucruri cu propriul lor efort. Daca esti sarac, probabil vei vrea o lume fara oameni bogati, astfel incat resursele omenirii sa fie cat mai egal distribuite, fara posibilitatea unor discrepante sociale majore intre cei mai bogati si cei mai saraci. In spiritul celor scrise in introducerea acestui articol, majoritatea celor „medii” ar tine cu dintii de conditia lor, neriscand saracie pentru perspectiva imbogatirii. E firea umana. Si atunci, intr-un exercitiu mental, ce ati propune?
De-a lungul timpului au fost multe propuneri de societati mai bune, chiar utopice. Surprinzator, una dintre cele mai elegante solutii a venit de la un profesor de la Harvard, prea putin cunoscut. Si, desi cartea sa despre o societate ideala a fost scrisa intr-un stil sec si academic, s-a vandut „ca painea calda”. Care era idea geniala?
Cartea, una dintre cele mai influente lucrari ale sec. XX, se numeste „O teorie a justitiei” ( 1971 ) si a fost scrisa de John Rawls. Ideea geniala continuta aici se numea „Pozitia initiala” sau „Pozitia originala” si reusea sa infranga majoritatea pornirilor noastre egoiste si viciate in ce priveste constructia unei societati ideale. Cum? Cerandu-ne sa construim aceasta societatea ipotetica, nestiind ce rol vom nimeri in ea la nastere. Ne-am putea naste drept superbogati sau muritori de foame, ne-am putea naste ca activisti ultraliberali sau in pielea unei persoane cu dizabilitati si nevoie de asistenta sociala. Ne-am putea naste barbat, femeie, frumos, urat, inteligent, tont, heterosexual sau homosexual etc. Ei bine, cu acest gand in minte, voi ce societate ati proiecta?

PS: Despre cele doua principii foarte interesante ale contructiei unei societati ideale, in articolul urmator.

Fazele altruismului

Am fost pus pe gânduri de către o persoana mult mai tânăra decât mine, zilele trecute.
„De ce faci pentru alții?”. Nu era un reproș, era o încercare legitimă și binevenită de a înțelege. Am început să mă gândesc.
Jumătate din răspuns vine din introspecție, jumătate din recursul la propria experiență. Astfel, i-am răspuns că s-ar putea, chiar dacă „faci pentru alții”, sa nu faci intotdeauna propriu-zis pentru alții. Iată de ce!
Cât timp ești tânăr, nimeni nu se așteaptă să faci pentru alții. Și nici nu e recomandat să insiști, întrucât oricum ai până peste cap de făcut pentru o anumită persoană: a ta! Dacă atunci când ești tânăr nu faci pentru tine, când e nevoie să te edifici, atunci când vei face?
Următoarea etapă e să faci pentru alții ca să dovedești altora ceva: că poți, că ești altruist, că ești bun, că ești atent, etc. Este o forma de altruism ce pretinde feedback și are doi beneficiari, să zicem așa: cei pentru care faci și tu însuți. Altruismul e, în această fază, doar o monedă de schimb pentru insecuritatea sau egoul nostru.
Ultima etapă e cea în care înțelegem altruismul ca scop în viață. Nu îl facem în schimbul a nimic și nu are nici un scop secundar. E un altruism intrinsec, care nu se definește prin nimic altceva. Provine din înțelegere și din sentimentul de comuniune. E sublim.
Nu există o etapa neapărat mai bună decât alta. Există doar un timp firesc pentru fiecare etapă. Și aici nu pot fi sărite etape! Dacă ar fi să rezum într-o frază evoluția firească a altruismului, ea ar arăta astfel: „Învață să te iubești pe tine însuți suficient de mult încât să fii vrednic de iubirea celorlalți – doar astfel vei descoperi iubirea necondiționată!”

Când „destul de bine” e „perfect”!

Aseară am distrus un obiect prețios. Îl aveam de câteva ore doar. Din neglijență. Se întâmplă!
Eram nerăbdător și plin de anticipație. După ce s-a întâmplat, am avut un sentiment de regret și de dezgust. Azi mi-am dat seama că, până să îl am, mă atașasem de idea lui și de valoare lui estetică, pe care o exacerbasem pana atunci. Era perfect. Dar tratamentul meu „destul de bun” nu era suficient de bun, de data asta. Și aici voiam să ajung.

Viața oamenilor este un ansamblu de fapte și atitudini asupra exteriorului. De regulă făcute bine sau cu intenție de bine. Sunt foarte puțini oamenii care voit fac lucrurile rău. Și atunci, pendulăm între a face „destul de bine” și perfect. Cei care fac lucrurile doar într-un fel sunt fie superficiali, în primul caz, fie perfecționiști în al doilea. Și atunci cum știm când să alegem atitudinea corectă?

Depinde dacă ești o persoană pragmatică sau idealistă. Dar atitudinea noastră ne definește astfel, sau faptul că ne definim într-un fel ne determină atitudinea? Cu alte cuvinte, suntem rezultatul a ceea ce facem sau ceea ce facem este rezultatul a ceea ce suntem noi? Personal, prefer să nu mă definesc. Pentru mine, a mă defini înseamnă a mă limita. Și atunci, faptele îmi devin fie propria închisoare, fie singura expresie a libertății. Pentru că doar ele, faptele și, deci, atitudinea față de exterior, pot oscila între „suficient de bine” și „perfect”. Și cred că fiecare dintre cele două merită un capitol aparte. Până atunci, iată cum se răsfrâng cele două asupra vieții mele, în diferite ipostaze! Mai întâi asupra condeiului.

Scrisul îmi destăinuie ambele atitudini. Îmi dau seama că perioadele în care nu scriu sunt perioadele sub imperiul perfecțiunii, având impresia că doar ceva deslușit merită atenția celorlalți și privilegiul posterității. Dar, iată, perfecțiunea nu produce. Imperfecțiunea e creație! În plus, aveam obiceiul de a revedea, cu spirit critic, ceea ce am scris acum doi-trei ani sau mai mult. Prost obicei! Eu fiindu-mi cel mai exigent critic, uneori eram jenat de impertinența a ceea ce am scris acum câțiva ani – această senzație este totuși un semn pozitiv că am mai acumulat ceva între timp. Însă când aș fi suficient de deslușit și pertinent să scriu? Peste câți ani? Față de ce repere obiective? Cu ce scrieri să mă compar? Când va fi ceea ce scriu „suficient de bun” pentru a fi scris?

Răspunsul este simplu și încurajator: nu există răspuns la această întrebare! Orice exercițiu de creație își are timpul lui. Nu are nevoie de etalon. În plus, ca orice îndeletnicire, practica duce spre perfecțiune. Nu există „prea devreme” pentru a scrie. Acesta este concluzia și imboldul meu pentru cei care vor să-și împărtășească gândurile: scrieți de azi! Transformați-vă ziua de azi dintr-una „perfect” scursă din viața voastră într-una „destul de bună” pentru a fi adăugată la șiragul poveștii voastre…