Ori din frică de nou, ori din atașament, ori din plafonare, cu toții cădem în capcana zonei de confort. Confortul de a avea ceva solid, consolidat, sigur și, dacă se poate, pe viată, e o capcană în care, din păcate, cad majoritatea oamenilor. Singurul lucru care e confortabil și durabil pe lumea asta e puținul, absența, rutina. Grăitor în acest sens e Eminescu: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”.
Fiind oameni, nimic, niciodată nu ne ajunge. Și atunci, dacă nu putem îndeplini acest deziderat nici la cel mai înalt nivel, de ce l-am considera unul fezabil la nivelul majorității oamenilor? În ceea ce mă privește pe mine, mă bucur că am învățat această regulă devreme și am aplicat-o în mai tot ce mă înconjoară.
În ultimul an de facultate țin minte că am renunțat la cariera promițătoare în IT, pentru a mă reprofila pe un domeniu despre care nu știam nimic – cel al construcțiilor. Asta deși aveam o firmă în domeniul calculatoarelor care mergea, iar informatica mi-era promițătoare încă din liceu, când participam regulat la etape naționale ale olimpiadei de informatică. Și pot spune că noua cale profesională aleasă mi-a adus nespus de multe împliniri. Pe aceeași linie, în floarea vârstei am renunțat la mirajul burlăciei pentru o căsnicie mult mai satisfăcătoare emoțional. Rememorez și acum șirul lung de pasiuni abandonate când eram mai pătimaș, doar pentru a face loc altora mai incitante. Ulterior, trecând anii și experiența, observam o tot mai mare apetență spre a-mi sacrifica „pasărea din mână pentru cele de pe gard”. Și, numiți-mă norocos, dar mereu „păsările din depărtare” mi-au colorat viața mai viu decât cele aflate deja în colivia propriului confort personal.
Unele lucruri minunate din viața noastră pur și simplu nu sunt compatibile cu ceea ce suntem și avem acum. Până la urmă, frica de a sacrifica ceva ce avem deja pentru ceva nou e și o măsură a meritului nostru personal în ceea ce avem în jurul nostru. Ne va fi frică să riscăm ceea ce avem acum doar dacă asta reprezintă mai mult decât merităm. Poate că norocul nu bate de două ori la ușa noastră. Dar posibilitatea de a nu „înflori” la potențialul nostru maxim și de a nu gusta tot ce are viața de ne oferit fiecăruia nu e oare mai înfricoșătoare?
Unele culturi consideră „eternitatea” infernului o singură clipă. Cea în care omul, la ultima sa suflare, se întâlnește cu întruchiparea sa la potențialul maxim și vede tot ce ar fi putut trăi, dacă ar fi avut în anumite momente curajul să renunțe…
Blog Urs Gavrilă 