Fazele altruismului

Am fost pus pe gânduri de către o persoana mult mai tânăra decât mine, zilele trecute.
„De ce faci pentru alții?”. Nu era un reproș, era o încercare legitimă și binevenită de a înțelege. Am început să mă gândesc.
Jumătate din răspuns vine din introspecție, jumătate din recursul la propria experiență. Astfel, i-am răspuns că s-ar putea, chiar dacă „faci pentru alții”, sa nu faci intotdeauna propriu-zis pentru alții. Iată de ce!
Cât timp ești tânăr, nimeni nu se așteaptă să faci pentru alții. Și nici nu e recomandat să insiști, întrucât oricum ai până peste cap de făcut pentru o anumită persoană: a ta! Dacă atunci când ești tânăr nu faci pentru tine, când e nevoie să te edifici, atunci când vei face?
Următoarea etapă e să faci pentru alții ca să dovedești altora ceva: că poți, că ești altruist, că ești bun, că ești atent, etc. Este o forma de altruism ce pretinde feedback și are doi beneficiari, să zicem așa: cei pentru care faci și tu însuți. Altruismul e, în această fază, doar o monedă de schimb pentru insecuritatea sau egoul nostru.
Ultima etapă e cea în care înțelegem altruismul ca scop în viață. Nu îl facem în schimbul a nimic și nu are nici un scop secundar. E un altruism intrinsec, care nu se definește prin nimic altceva. Provine din înțelegere și din sentimentul de comuniune. E sublim.
Nu există o etapa neapărat mai bună decât alta. Există doar un timp firesc pentru fiecare etapă. Și aici nu pot fi sărite etape! Dacă ar fi să rezum într-o frază evoluția firească a altruismului, ea ar arăta astfel: „Învață să te iubești pe tine însuți suficient de mult încât să fii vrednic de iubirea celorlalți – doar astfel vei descoperi iubirea necondiționată!”