Targ de vite

Posted: 16 noiembrie 2021 in Critica
Etichete:, , , ,

Azi m-am lasat convins de cineva sa imi faca cont de instagram, atasat la cel existent de Facebook. Si, intr-o pauza de o jumatate de ora, l-am explorat, de pe telefon. Apoi l-am sters la loc. Dar a fost bine ca l-am facut, chiar si asa, efemer. L-am sters, chiar daca m-a facut sa ma simt bine si chiar norocos. Culmea sa spun asta, cand mai toata lumea spune ca utilizarea lui ne face viata mai mizerabila. Datorita contrastului vietii noastre cotidiente, 90% rutina, cu highlight-urile de acolo. Pe care, culmea, le numeste Repere 🙂

De la inaltimea celor 3x ani ai mei, prima impresia mi-a fost de targ auto online. Un fel de automarket, in care toate exponatele, indiferent de anul fabricatiei, kilometraj si dotari, sunt aranjate, bibilite, ceruite si trecute intai pe la cosmetica auto profesionala. Asta desi stii ca o vei folosi 90% din timp prafuita pe interior si improscata pe dinafara. La masina ma refer.

Revenind, frumusetea exacerbata atrage o licitatie supraevaluata: stii ca nu merita, dar o vrei. Si, daca frumusetea in sine este indubitabil o valoare, dorinta este fie viscerala, fie izvorata din orgoliu. Ambele efemere sau usor inlocuibile de alt stimul, cel putin la fel de facil. In schimb, evaluarea ca merita sau nu este un reper rational. Si, chiar daca la inceput poate fi estompat de betia frumusetii, va reveni si va deveni predominant curand, mai ales dupa ce ceata fermecatoare se risipeste.

Comparand in continuare frumusetea feminina de suprafata cu stralucirea cerata a masinilor, ma gandesc inerent ca superficialitatea cuceririi polarizeaza tot mai tare potrivirile amoroase. Sa va explic, tot printr-o comparatie. Personal, am avut masini premium. Cat eram mai tanar, le-am cumparat din snobism, din entuziasm copilaresc sau chiar opulenta sexuala. Prima a fost speciala, urmatoarea draguta, urmatoarea a venit firesc dupa primele doua si tot asa. Cert este ca, pe masura ce mi le tot permiteam, le pretuiam cu entuziasm tot mai scazut. Azi, imi sunt utile deplasarii si atat. Rar ma uit admirativ la ele, prefer sa petrec cat mai putin timp in ele si le inlocuiesc cu altele ietfine fara probleme, pentru deplasarile de zi cu zi. Totusi, continui sa cumpar masini premium pentru ca mi-e facil sa o fac.

Daca nu as fi ales calea insuratorii, imi pot imagina aceeasi valenta a afirmatiei „le aleg pentru ca mi-e facil sa o fac” si in context amoros. Viata e nemeritat de generoasa cu un barbat de 30 de ani, daca bifeaza cativa de „daca” ( pe care nu ii voi trata acum ). Si, ca orice lucru facil si aparent nemeritat, si sexualitatea masculina naste superficialitate, trivial, chiar lehamite. De aici si paradoxala polarizare a frumusetii: cu cat exprimi mai multa frumusete, cu atat ea va fi accesibila unei plaje tot mai exclusiviste dar tot mai superficiale, care o vor valora tot mai putin. Este fix principiul Pareto: 20 la suta dintre oameni/lucruri atrag 80 la suta dintre doritori. Nu este nici drept, nici echitabil. Este doar felul in care viata functioneaza.

Revenind la instagram. Ma amintesc pe mine la 20 de ani: eram fix in partea „gresita” a principiului Pareto. Un mucos naiv, incult si gol pe dinauntru. Dar macar ambitios. Daca as fi azi de 20 de ani, instagramul ar exprima o sumedenie de frumoase fructe interzise, complet inaccesibile unui tanar normal, fara parinti bogati sau campion in vreun domeniu spectaculos. Practic, numai mi-as face sange rau stand pe instagram, mai pe romaneste. In schimb, de la ecartul celor 36 de ani, pare mai degraba un trivial targ de vite, lipsit de onestitate si orientat pe snobism, un festival al egotismului.

E bine ca mi-am facut Instagram. O juma de ora.


Am văzut deja a 3-a oară pe feed această postare. Îmi pot doar imagina cum circulă ea în alte bule și cum dau oamenii aprobator din cap pe ea. Și mă gândeam să ii ajut să pară pe viitor mai deștepți puțin ignoranți, măcar pe cei din bula mea.

Ceea ce ne face pe noi, oamenii, cu adevărat inteligenți, ca un avantaj competitiv în lumea naturală, e abilitatea noastră de a recunoaște tipare spațiale și temporare, acolo unde animale concurente au doar abilități perceptive. Trăiești mai bine și mai mult în sălbatice dacă recunoști semnele și potrivirile elementelor naturale, le dai o semnificație prin observații repetate sau „trial and error” și te folosești pe viitor de acest avantaj.

Fără a dezvolta aici(eventual in articolul următor), recunoașterea tiparelor e o abilitate ce merge mâna în mână cu sugestibilitatea, adică abilitatea umană de a crede în conceptele și credințele altuia. Chestia asta e foarte valoroasă în transmiterea orală a învățăturilor și a valorilor către urmași, dar și pentru agregarea noastră în grupuri în jurul acestor credințe comune. De apartenență – triburi, de doctrină – partide, de idei – companii și, după o lungă listă de exemple dar nu în ultimul rand, spirituale – religii. Problema este cu exagerarea acestei abilități și utilizarea ei ca principal canal de influență socială. Să vă explic:

Combinația între căutarea tiparelor și sugestibilitate are un efect covârșitor asupra credințelor și opiniilor noaste. Aceasta a fost studiată intens și experimentată în laborator de către psihologul Solomon Asch. În afara laboratorului, ea se întâmplă pe scară largă în congregațiile religioase de pretutindeni. Dar să revenim la oile, pardon, vițelul nostru ce a scăpat nerumenit într-o mare de grătare de pădure.

Atât în cazul celor ce caută semne divine cât și în cazul celor ce folosesc metoda științifică, suntem de acord asupra a două aspecte: observăm un vițel norocos și tragem o concluzie preliminară: trebuia să fie rumenit. Pentru „credincioși” (deloc în sens peiorativ, atunci aș fi scris „creduli”), concluzia finală, imperativă, subită și suficientă este intervenția divină. Doar că, până la Dumnezeu, se mai puteau întâmpla multe: o ploaie chiar în acele momente, pompierii să fi ajuns la timp, un petic de vegetație mai verde și apătoasă, poate chiar zbaterea animalului, asa cum și noi stângem simplele incendii de iarbă călcând-o cu piciorul.

Dar, și să presupunem că nu avem o explicație științifică și infailibilă, acolo unde credința vine cu certitudini (multe dintre ele fiind desființate ulterior de istorie sau bunul simț), știința lasă, cu smerenie, o ușă deschisă: „nu știm încă, exact. S-ar putea să nu aflăm niciodată sau poate vom afla mai târziu”. E o analogie bună cu situația omului deștept care e plin de dubii și a prostului care e plin de certitudini false.

Ma îndoiesc că nu există, din partea pompierilor sau a unor specialiști, o explicație logică pentru această întâmplare. În definitiv, la prăbușirea avioanelor, anchetatorii trag concluzii și află cauze cercetând câmpuri de resturi carbonizate, punând cap la cap indicii microscopice – cu siguranță cazuri mai complicate decât cel cu vițelul pe câmp. Doar că acestora li se pare concluzia atât de comună și de banală (gen „Păi a venit pompierul Gigel și a stropit vițelul cu apă fix atunci 💁‍♂️”) încât nici nu au considerat ca merită să o pună pe fb. Ma gândesc că, la câte incendii de vegetație sunt în fiecare vară în lume, cu milioane de animale salvate, pompierilor li s-ar părea ridicol sa posteze așa ceva pe fb. E doar o zi normală la lucru. Apropo de asta, la pozele cu oameni sau animale salvate de pompieri la sol sau stropiți din elicoptere cu apă e meritul oamenilor și a avansului tehnologic, nu?

Culmea, am ajuns sa mă gândesc că cei ușor sugestionabili și care găsesc în orice cele mai banale tipare sunt mai bine adaptați nebuniei informaționale din lumea actuală. Gândiți-vă la ce consum de energie și timp am efectuat eu scriind aceasta poliloghie (care nici măcar nu e gata, mai are și partea secundă 🤦‍♂️). In timp ce alții: „intervenție divină! There – fixed! 💁‍♂️”

Perfect, din nou

Posted: 28 august 2021 in Meditatii

Oile placide
S-au așternut la iernat
Privesc nutrețul cu multă poftă
Din care vor consuma
Iarna întreagă,
Perfect.

Nu sunt sigur dacă piesa aceasta, de la Timpuri noi, sau ceaiul negru pe care îl acompaniez mult prea devreme cu trabuc, sâmbătă la amiază, mă determină să scriu iar aici, după 4 ani în care gândurile nu mi-au rămas nicăieri. Sfârtecat între griul în care vreau să mă scufund din respect pentru societatea în care sunt privilegiat să fiu și dorința expansivă și anti-modestă de „a face” – faber, gândurile mele de până acum fie au pus în mișcare oameni și lucruri, fie s-au scurs în neant.

Scrisul a devenit pentru mine atât de intim, de introspectiv, atât de contrastant cu pleiada imperfecțiunilor pe care le generez în jurul meu, încât îl tratez aproape ca pe o erezie. Sau poate ca pe o tristă masturbare. Parcă nu am dreptul la acest afront egoist, așternând pe hârtie ceea ce ar trebui fie să pună în mișcare lumea exterioară, fie să-mi rămână un simplu gând inert.

Am ajuns confuz și nesigur – fac prea multe sau mult prea puține pentru potențialul meu. Am ajuns la o vârstă și context social în care parcă nu îmi permit incertitudini și dileme. Însă până și acest gând e o încărcătură suplimentară pe un psihic deja frământat de nefiresc de multe dileme. Obișnuiesc sa rezolv acest aspect prin englezismul „when in doubt, do it!”. Dar câte pot fi făcute de o ființă cu condiție și timp finite, când revărsarea gândurilor pare infinită? O conștientizez și o compar mental cu acea hidrocentrală care încearcă să transforme în energie fiecare firicel de apă, fiecare mică curgere. Dar mereu vor scăpa șuvoaie nevalorificate pe lângă palele motrice ale generatorului.

E bine, astăzi încă nu am realizat nimic. Referindu-mă la ambele semnificații ale termenului „a realiza”. O fi și pauza aceasta nenaturală o realizare în sine, așa cum picturile rupestre, acele ruperi de pragmatism și de strictă supraviețuire a omului primitiv, sunt primul semn de umanitate, prin recurgerea la artă? Arta de a nu face nimic? Cred că, după atâtea articole și publicații despre arta de „a face ceva”, ar merita scris mai mult și despre arta de „a nu face nimic”.

Și asta poate fi un subiect bun pentru o următoare postare. Poate, în mod fericit, nu peste 4 ani…

Apelul la tradiție

Posted: 4 februarie 2018 in Opinii
Etichete:, , ,

As fi vrut sa incep acest articol cu un elogiu al complexitatii memoriei umane. Cum aceasta a favorizat mereu triburile de vanatori-culegatori care tineau minte cel mai bine unde se adunau an de an turmele. Si cam in ce perioada a anului erau roditoare anumite plante. Si cand erau inundate anumite vai. Si asa mai departe. Dar asta ar fi facut articolul prea lung. Si trivial.
Concluzia ar fi fost ca memoria umana complexa este una dintre uneltele definitorii care au scos specia umana din anonimatul evolutiv si au plasat-o, incet, in varf. Dar oare recursul la memorie este cu adevarat garantul succesului speciei noastre? Calea cea mai sigura o fi, poate, cea mai batatorita. Dar este ea cea mai scurta? Cea mai fructuoasa? Cea mai satisfacatoare pentru natura noastra umana?
Adeptii traditiei vor spune ca da. Pana la urma, traditia este rezervorul intregii experiente umane, cu bune cu rele, cu reusite si cu greseli din care am invatat. Este rodul milenilor de incercari si esecuri, ea imbratiseaza complexitatea unui popor sau a unei etni, ii stabileste o identitate, poate chiar un drum. Ea pastreaza nealterata invatatura a ceea ce a functionat si ceea ce nu a functionat.
Dar poate tocmai acest apel la trecut face ca traditia sa fie doar o unealta, nu o solutie in sine. Istoria ne arata ca tocmai popoarele care nu s-au rezumat la propria cale batatorita ci au iesit, geografic sau social, din propria matca au „facut istorie”. Iar istoria ii retine mereu pe invingatori sau pe cei care au scris-o!
Trecerea de la stilul de viata nomad, de culegator-vanator, la agricultura a necesitat milenii si a dus la pieirea a zeci de civilizatii. Dar cele care au realizat-o au putut, in acelasi areal, sa hraneasca de zeci de ori mai multi oameni. Si astfel au pus bazele primelor aglomerari umane. Abundenta si renuntarea la munca agricola pentru unii dintre oraseni a insemnat dezvoltarea mestesugurilor, a artelor, a filozofiei si in general a specializarii si a comertului. Mai tarziu, trecerea de la societatea agrara la cea industriala a distrus leaganul societatii. Satul s-a transformat intr-o simpla pepiniera pentru mirajul succesului urban, de multe ori o capcana ce-i transforma pe cei mai multi in simpli „sclavi liberi”. In plan social, cutremuratoare a fost trecerea de la absolutismul despotic la sentimentul de echitate sociala. Puciul parlamentar englez care l-a rasturnat pe Carol I, sangeroasa revolutie franceza si apoi celebra unda de soc europeana de la 1848 au insemnat trecerea de la traditionalul „statul sunt Eu” la actualul „statul este al oamenilor”. Mai nou, prosperitatea globalizarii a inlocuit sentimentul identitatii nationale. Iar recent, nu mai exista expertiza fara asistenta inteligentei artificiale: medicina, ingineria, transportul, finantele, comunicatiile si majoritatea activitatilor umane sunt astazi asistate de calculator. Intrebarea nu mai este daca este bine sau rau ca toate acestea s-au intamplat. Ci „de ce ne-am impotrivi schimbarii”?
Cei care, in trecut, au „inotat impotriva curentului” fie au deturnat prin curaj cursul istoriei, fie au fost maturati nemilos de aceasta. Si, numiti-ma subiectiv, dar nu i-am simtit niciodata pe traditionalisti drept curajosi. A te refugia din tavalugul lucrurilor in carapacea a ceea a fost stabil la un moment dat e lasitate sau inadaptare. Iar cu ambele, istoria este necrutatoare.
Articolul de fata nu este o critica la adresa traditiei. Ea este o componenta necesara de echilibru in societate. Nici o incercare de a convinge pe cineva de ceva. Este o remarca a deturnarii traditiei de catre cei care o confunda cu o solutie, nu cu o unealta comparativa. Refugiul exclusiv in traditie este precum reactia strutului de a-si baga capul in nisip si devine, simbolic, ignoranta.
Oamenii sunt diferiti. Si se schimba, devenind tot mai diferiti pe zi ce trece. A da acestui proces o nuanță de bine sau rau denota o gandire viciata de ingustime sau de rea-vointa. In primul rand pentru ca traditia nu este un garant al moralei: sa ne amintim, si doar in plan religios, ce era traditional chiar si acum doua-trei sute de ani: arderea pe rug, ritualica scoatere a inimilor prizonierilor, legea talionului, fundamentalismul celor mai importante doua religii actuale ( crestinismul si islamismul ) etc. Apoi, fiindca toti adeptii traditiei uita ca tot ceea ce este traditional azi a fost o erezie sau inacceptabil in societate la un moment dat. Cel mai relevant exemplu de ipocrizie in acest sens a fost tocmai prentia de „pietate” si toleranta fata de noua religie crestina in primii ei ani de misionarism si martirism in cadrul Imperiului Roman. Urmand ca, dupa ce a devenit majoritara, aceeasi religie care cerea toleranta cu o suta de ani in urma sa ii persecute si schingiuiasca pe pagani. De ce lantul evolutiei socio-spirituale ar fi perfect azi? De ce nu il putem privi doar ca o etapa intermediara, imperfecta, asa cum a fost de milenii? O fi mai usor recursul la ipocrizie si ignoranta? Istorie ne va raspunde!
Un lucru este cert. Traditia pastreaza fundatia. Insa cei care se raporteaza doar la traditie atunci cand evalueaza actualele aspecte ale societatii se uita in urma si la o stare de fapt care a funtionat candva, in trecut. Ea insa nu garanteaza rezolvare pentru un prezent si viitor tot mai complex si care necesita mai multa deschidere de minte decat nostaligia unui trecut idilic. Nu uitati ceea ce scria Victor Hugo in preajma revolutie care ne-a dat sloganul „egalite, fraternite, liberte”:
„Există ceva mai puternic decât toate armatele lumii, iar aceasta este o idee căreia i-a sosit vremea.”!


Romanul de referinta a lui Camus este si cea mai subtila si reprezentativa implementare a absurdului in beletristica. Fiind o carte atat de complexa si totusi atat de condensata, ea atinge tangential doar grotescul lui Kafka, profunzimea idealista a lui Bruckner si resemnarea pragmatica din scrierile lui Bukovski. Toate intr-o lucrare mai dificil de urmarit decat Ciuma dar incomparabil mai reconfortanta decat Primul Om.
IMAG0284

Romanul debuteaza socant si transmite perfect alura psihopatica ce ne va insoti pe tot parcursul lecturii. Fiind citita mai demult, retin vag peripetiile tanarului Meursault. Totusi, sunt absolut memorabile reactiile sale emotionale la momentele dramatice din viata: moartea mamei, alegerea consoartei, crima si condamnarea.
IMAG0323

Suntem tentati sa il catalogam pe Meursault drept psihopat. Si poate chiar este. Dar nu asta conteaza. Relevant este spiritul neintinat, nealterat de prejudecata, flegmatic pana la extrem in care isi duce viata. Sau, poate, Camus incearca sa surprinda libertatea umana manifestata in mintea celor mai simpli oameni. Ne-am speria de ea? Cu siguranta ar fi socanta in viata romantica.
IMAG0304
Insa definitorie pentru psihopatie este lipsa empatiei cu victima si lipsa remuscarilor. „S-a intamplat. Nu e bine ca s-a intamplat. Dar nu putem face o tragedie din asta” pare a fi rationamentul personajului in fata crimei. Si doresc, dar nu reusesc, sa va surpind izul absurdului din scrierea lui Camus.
25353348_307074826446245_2070393067_o

Cred ca asta va trebui sa descoperiti singuri. Cu siguranta va fi un roman cum nu ati mai citit. Si, daca sunteti ca si mine, va va fi greu sa lasati cartea din mana. Gol, profund, inert si totusi sublim este sufletul „strainului” mediteranean din capodopera lui Camus.
IMAG0324