Am văzut deja a 3-a oară pe feed această postare. Îmi pot doar imagina cum circulă ea în alte bule și cum dau oamenii aprobator din cap pe ea. Și mă gândeam să ii ajut să pară pe viitor mai deștepți puțin ignoranți, măcar pe cei din bula mea.

Ceea ce ne face pe noi, oamenii, cu adevărat inteligenți, ca un avantaj competitiv în lumea naturală, e abilitatea noastră de a recunoaște tipare spațiale și temporare, acolo unde animale concurente au doar abilități perceptive. Trăiești mai bine și mai mult în sălbatice dacă recunoști semnele și potrivirile elementelor naturale, le dai o semnificație prin observații repetate sau „trial and error” și te folosești pe viitor de acest avantaj.

Fără a dezvolta aici(eventual in articolul următor), recunoașterea tiparelor e o abilitate ce merge mâna în mână cu sugestibilitatea, adică abilitatea umană de a crede în conceptele și credințele altuia. Chestia asta e foarte valoroasă în transmiterea orală a învățăturilor și a valorilor către urmași, dar și pentru agregarea noastră în grupuri în jurul acestor credințe comune. De apartenență – triburi, de doctrină – partide, de idei – companii și, după o lungă listă de exemple dar nu în ultimul rand, spirituale – religii. Problema este cu exagerarea acestei abilități și utilizarea ei ca principal canal de influență socială. Să vă explic:

Combinația între căutarea tiparelor și sugestibilitate are un efect covârșitor asupra credințelor și opiniilor noaste. Aceasta a fost studiată intens și experimentată în laborator de către psihologul Solomon Asch. În afara laboratorului, ea se întâmplă pe scară largă în congregațiile religioase de pretutindeni. Dar să revenim la oile, pardon, vițelul nostru ce a scăpat nerumenit într-o mare de grătare de pădure.

Atât în cazul celor ce caută semne divine cât și în cazul celor ce folosesc metoda științifică, suntem de acord asupra a două aspecte: observăm un vițel norocos și tragem o concluzie preliminară: trebuia să fie rumenit. Pentru „credincioși” (deloc în sens peiorativ, atunci aș fi scris „creduli”), concluzia finală, imperativă, subită și suficientă este intervenția divină. Doar că, până la Dumnezeu, se mai puteau întâmpla multe: o ploaie chiar în acele momente, pompierii să fi ajuns la timp, un petic de vegetație mai verde și apătoasă, poate chiar zbaterea animalului, asa cum și noi stângem simplele incendii de iarbă călcând-o cu piciorul.

Dar, și să presupunem că nu avem o explicație științifică și infailibilă, acolo unde credința vine cu certitudini (multe dintre ele fiind desființate ulterior de istorie sau bunul simț), știința lasă, cu smerenie, o ușă deschisă: „nu știm încă, exact. S-ar putea să nu aflăm niciodată sau poate vom afla mai târziu”. E o analogie bună cu situația omului deștept care e plin de dubii și a prostului care e plin de certitudini false.

Ma îndoiesc că nu există, din partea pompierilor sau a unor specialiști, o explicație logică pentru această întâmplare. În definitiv, la prăbușirea avioanelor, anchetatorii trag concluzii și află cauze cercetând câmpuri de resturi carbonizate, punând cap la cap indicii microscopice – cu siguranță cazuri mai complicate decât cel cu vițelul pe câmp. Doar că acestora li se pare concluzia atât de comună și de banală (gen „Păi a venit pompierul Gigel și a stropit vițelul cu apă fix atunci 💁‍♂️”) încât nici nu au considerat ca merită să o pună pe fb. Ma gândesc că, la câte incendii de vegetație sunt în fiecare vară în lume, cu milioane de animale salvate, pompierilor li s-ar părea ridicol sa posteze așa ceva pe fb. E doar o zi normală la lucru. Apropo de asta, la pozele cu oameni sau animale salvate de pompieri la sol sau stropiți din elicoptere cu apă e meritul oamenilor și a avansului tehnologic, nu?

Culmea, am ajuns sa mă gândesc că cei ușor sugestionabili și care găsesc în orice cele mai banale tipare sunt mai bine adaptați nebuniei informaționale din lumea actuală. Gândiți-vă la ce consum de energie și timp am efectuat eu scriind aceasta poliloghie (care nici măcar nu e gata, mai are și partea secundă 🤦‍♂️). In timp ce alții: „intervenție divină! There – fixed! 💁‍♂️”

Perfect, din nou

Posted: 28 august 2021 in Meditatii

Oile placide
S-au așternut la iernat
Privesc nutrețul cu multă poftă
Din care vor consuma
Iarna întreagă,
Perfect.

Nu sunt sigur dacă piesa aceasta, de la Timpuri noi, sau ceaiul negru pe care îl acompaniez mult prea devreme cu trabuc, sâmbătă la amiază, mă determină să scriu iar aici, după 4 ani în care gândurile nu mi-au rămas nicăieri. Sfârtecat între griul în care vreau să mă scufund din respect pentru societatea în care sunt privilegiat să fiu și dorința expansivă și anti-modestă de „a face” – faber, gândurile mele de până acum fie au pus în mișcare oameni și lucruri, fie s-au scurs în neant.

Scrisul a devenit pentru mine atât de intim, de introspectiv, atât de contrastant cu pleiada imperfecțiunilor pe care le generez în jurul meu, încât îl tratez aproape ca pe o erezie. Sau poate ca pe o tristă masturbare. Parcă nu am dreptul la acest afront egoist, așternând pe hârtie ceea ce ar trebui fie să pună în mișcare lumea exterioară, fie să-mi rămână un simplu gând inert.

Am ajuns confuz și nesigur – fac prea multe sau mult prea puține pentru potențialul meu. Am ajuns la o vârstă și context social în care parcă nu îmi permit incertitudini și dileme. Însă până și acest gând e o încărcătură suplimentară pe un psihic deja frământat de nefiresc de multe dileme. Obișnuiesc sa rezolv acest aspect prin englezismul „when in doubt, do it!”. Dar câte pot fi făcute de o ființă cu condiție și timp finite, când revărsarea gândurilor pare infinită? O conștientizez și o compar mental cu acea hidrocentrală care încearcă să transforme în energie fiecare firicel de apă, fiecare mică curgere. Dar mereu vor scăpa șuvoaie nevalorificate pe lângă palele motrice ale generatorului.

E bine, astăzi încă nu am realizat nimic. Referindu-mă la ambele semnificații ale termenului „a realiza”. O fi și pauza aceasta nenaturală o realizare în sine, așa cum picturile rupestre, acele ruperi de pragmatism și de strictă supraviețuire a omului primitiv, sunt primul semn de umanitate, prin recurgerea la artă? Arta de a nu face nimic? Cred că, după atâtea articole și publicații despre arta de „a face ceva”, ar merita scris mai mult și despre arta de „a nu face nimic”.

Și asta poate fi un subiect bun pentru o următoare postare. Poate, în mod fericit, nu peste 4 ani…

Apelul la tradiție

Posted: 4 februarie 2018 in Opinii
Etichete:, , ,

As fi vrut sa incep acest articol cu un elogiu al complexitatii memoriei umane. Cum aceasta a favorizat mereu triburile de vanatori-culegatori care tineau minte cel mai bine unde se adunau an de an turmele. Si cam in ce perioada a anului erau roditoare anumite plante. Si cand erau inundate anumite vai. Si asa mai departe. Dar asta ar fi facut articolul prea lung. Si trivial.
Concluzia ar fi fost ca memoria umana complexa este una dintre uneltele definitorii care au scos specia umana din anonimatul evolutiv si au plasat-o, incet, in varf. Dar oare recursul la memorie este cu adevarat garantul succesului speciei noastre? Calea cea mai sigura o fi, poate, cea mai batatorita. Dar este ea cea mai scurta? Cea mai fructuoasa? Cea mai satisfacatoare pentru natura noastra umana?
Adeptii traditiei vor spune ca da. Pana la urma, traditia este rezervorul intregii experiente umane, cu bune cu rele, cu reusite si cu greseli din care am invatat. Este rodul milenilor de incercari si esecuri, ea imbratiseaza complexitatea unui popor sau a unei etni, ii stabileste o identitate, poate chiar un drum. Ea pastreaza nealterata invatatura a ceea ce a functionat si ceea ce nu a functionat.
Dar poate tocmai acest apel la trecut face ca traditia sa fie doar o unealta, nu o solutie in sine. Istoria ne arata ca tocmai popoarele care nu s-au rezumat la propria cale batatorita ci au iesit, geografic sau social, din propria matca au „facut istorie”. Iar istoria ii retine mereu pe invingatori sau pe cei care au scris-o!
Trecerea de la stilul de viata nomad, de culegator-vanator, la agricultura a necesitat milenii si a dus la pieirea a zeci de civilizatii. Dar cele care au realizat-o au putut, in acelasi areal, sa hraneasca de zeci de ori mai multi oameni. Si astfel au pus bazele primelor aglomerari umane. Abundenta si renuntarea la munca agricola pentru unii dintre oraseni a insemnat dezvoltarea mestesugurilor, a artelor, a filozofiei si in general a specializarii si a comertului. Mai tarziu, trecerea de la societatea agrara la cea industriala a distrus leaganul societatii. Satul s-a transformat intr-o simpla pepiniera pentru mirajul succesului urban, de multe ori o capcana ce-i transforma pe cei mai multi in simpli „sclavi liberi”. In plan social, cutremuratoare a fost trecerea de la absolutismul despotic la sentimentul de echitate sociala. Puciul parlamentar englez care l-a rasturnat pe Carol I, sangeroasa revolutie franceza si apoi celebra unda de soc europeana de la 1848 au insemnat trecerea de la traditionalul „statul sunt Eu” la actualul „statul este al oamenilor”. Mai nou, prosperitatea globalizarii a inlocuit sentimentul identitatii nationale. Iar recent, nu mai exista expertiza fara asistenta inteligentei artificiale: medicina, ingineria, transportul, finantele, comunicatiile si majoritatea activitatilor umane sunt astazi asistate de calculator. Intrebarea nu mai este daca este bine sau rau ca toate acestea s-au intamplat. Ci „de ce ne-am impotrivi schimbarii”?
Cei care, in trecut, au „inotat impotriva curentului” fie au deturnat prin curaj cursul istoriei, fie au fost maturati nemilos de aceasta. Si, numiti-ma subiectiv, dar nu i-am simtit niciodata pe traditionalisti drept curajosi. A te refugia din tavalugul lucrurilor in carapacea a ceea a fost stabil la un moment dat e lasitate sau inadaptare. Iar cu ambele, istoria este necrutatoare.
Articolul de fata nu este o critica la adresa traditiei. Ea este o componenta necesara de echilibru in societate. Nici o incercare de a convinge pe cineva de ceva. Este o remarca a deturnarii traditiei de catre cei care o confunda cu o solutie, nu cu o unealta comparativa. Refugiul exclusiv in traditie este precum reactia strutului de a-si baga capul in nisip si devine, simbolic, ignoranta.
Oamenii sunt diferiti. Si se schimba, devenind tot mai diferiti pe zi ce trece. A da acestui proces o nuanță de bine sau rau denota o gandire viciata de ingustime sau de rea-vointa. In primul rand pentru ca traditia nu este un garant al moralei: sa ne amintim, si doar in plan religios, ce era traditional chiar si acum doua-trei sute de ani: arderea pe rug, ritualica scoatere a inimilor prizonierilor, legea talionului, fundamentalismul celor mai importante doua religii actuale ( crestinismul si islamismul ) etc. Apoi, fiindca toti adeptii traditiei uita ca tot ceea ce este traditional azi a fost o erezie sau inacceptabil in societate la un moment dat. Cel mai relevant exemplu de ipocrizie in acest sens a fost tocmai prentia de „pietate” si toleranta fata de noua religie crestina in primii ei ani de misionarism si martirism in cadrul Imperiului Roman. Urmand ca, dupa ce a devenit majoritara, aceeasi religie care cerea toleranta cu o suta de ani in urma sa ii persecute si schingiuiasca pe pagani. De ce lantul evolutiei socio-spirituale ar fi perfect azi? De ce nu il putem privi doar ca o etapa intermediara, imperfecta, asa cum a fost de milenii? O fi mai usor recursul la ipocrizie si ignoranta? Istorie ne va raspunde!
Un lucru este cert. Traditia pastreaza fundatia. Insa cei care se raporteaza doar la traditie atunci cand evalueaza actualele aspecte ale societatii se uita in urma si la o stare de fapt care a funtionat candva, in trecut. Ea insa nu garanteaza rezolvare pentru un prezent si viitor tot mai complex si care necesita mai multa deschidere de minte decat nostaligia unui trecut idilic. Nu uitati ceea ce scria Victor Hugo in preajma revolutie care ne-a dat sloganul „egalite, fraternite, liberte”:
„Există ceva mai puternic decât toate armatele lumii, iar aceasta este o idee căreia i-a sosit vremea.”!


Romanul de referinta a lui Camus este si cea mai subtila si reprezentativa implementare a absurdului in beletristica. Fiind o carte atat de complexa si totusi atat de condensata, ea atinge tangential doar grotescul lui Kafka, profunzimea idealista a lui Bruckner si resemnarea pragmatica din scrierile lui Bukovski. Toate intr-o lucrare mai dificil de urmarit decat Ciuma dar incomparabil mai reconfortanta decat Primul Om.
IMAG0284

Romanul debuteaza socant si transmite perfect alura psihopatica ce ne va insoti pe tot parcursul lecturii. Fiind citita mai demult, retin vag peripetiile tanarului Meursault. Totusi, sunt absolut memorabile reactiile sale emotionale la momentele dramatice din viata: moartea mamei, alegerea consoartei, crima si condamnarea.
IMAG0323

Suntem tentati sa il catalogam pe Meursault drept psihopat. Si poate chiar este. Dar nu asta conteaza. Relevant este spiritul neintinat, nealterat de prejudecata, flegmatic pana la extrem in care isi duce viata. Sau, poate, Camus incearca sa surprinda libertatea umana manifestata in mintea celor mai simpli oameni. Ne-am speria de ea? Cu siguranta ar fi socanta in viata romantica.
IMAG0304
Insa definitorie pentru psihopatie este lipsa empatiei cu victima si lipsa remuscarilor. „S-a intamplat. Nu e bine ca s-a intamplat. Dar nu putem face o tragedie din asta” pare a fi rationamentul personajului in fata crimei. Si doresc, dar nu reusesc, sa va surpind izul absurdului din scrierea lui Camus.
25353348_307074826446245_2070393067_o

Cred ca asta va trebui sa descoperiti singuri. Cu siguranta va fi un roman cum nu ati mai citit. Si, daca sunteti ca si mine, va va fi greu sa lasati cartea din mana. Gol, profund, inert si totusi sublim este sufletul „strainului” mediteranean din capodopera lui Camus.
IMAG0324


IMAG0210
Bruckner este scriitorul care reuseste sa surprinda dragostea in notele ei cele mai apropiate lumii actuale. Fara romantism dar cu o deosebita profunzime si fidelitate fata de emotiile descrise, „Care dintre noi doi l-a nascocit pe celalalt?” este o carte de referinta pentru mine. Daca ar fi sa-mi invat fiul despre regulile, riscurile si intruchiparea iubirii masculine si cum tulbura aceasta sufletul barbatului indragostit, i-as da tocmai aceasta carte. Fiindca tocmai despre acest tumult este vorba in prezenta carte.
IMAG0260

Folosindu-se de cele doua personaje diametral opuse, Bruckner creaza alegoria celor doua manifestari ale iubirii masculine: frivolitatea izvorata din sarm si loialitatea ca expresie a sensibilitatii. Cei doi muzicieni se completeaza si par a fi indispensabili unul altuia. Luc ( Lulu ) este introvertit, sensibil si cauta in dragoste liniste, pace sufleteasca si seva atasamentului. Gabriel, in schimb, isi traieste dragostea prin prisma curcubeului de emotii pe care le genereaza in mintea iubitei lui si prin clipele de neuitat pe care le ofera circumstantial femeilor pe care le pune drept paravan intre el si cea pe care nu vrea sa o iubeasca.
IMAG0213(1)

Desi traieste o relatie „linistita”, Luc blameaza obiectul dragostei fiindca il analizeaza si ii gaseste toate neajunsurile, precum un filozof pesimist care este coplesit de propria-i filozofie. Luc iubeste dragostea, o tanjeste, insa uraste obiectul ei: femeia.
IMAG0189

De cealalta parte, Gabriel iubeste licarirea din ochii fiecarei femei, preludiul fiecarei noi oportunitati, miracolul dorintei sexuale. Uraste in schimb dragostea in sine, ca expresie patologica a apropierii excesive si inutile dintre barbat si femeie. Atasamentul amoros serveste, iata, doar femeii si este capcana, pretul platit de un barbat care se incumeta sa ia mai mult decat trupul ei.
IMAG0188

Iar aici incep necazurile. Cartea nu este o poveste de dragoste. Este o descriere a patologiei dragostei, si cum o resimte „bolnavul” masculin. Sunt putini cei care se vor regasi exclusiv intr-un dintre cele doua personaje. Dar cu siguranta alternanta ipostazelor va fi revelatoare pentru oricare barbat ar citi cartea. Personal, m-am simtit ca sub o radiografie fidela a framantarilor mele emotionale. Oarecum inteles, confirmat, razbunat.
IMAG0259

Aspectul usor erotic din exprimare vine doar ca o completare a intensitatii trairilor reliefate, nu ca un scop. Pentru Luc, iubirea se poate intampla doar in absenta pasiunii. Gabriel nu concepe apropierea de o femeie care nu il inebuneste si nu-i stoarce esenta masculina. Luc se foloseste de corpul femeii pentru a-si astampara o dorinta si a-si rezolva o slabiciune. Gabriel isi traieste pasiune tocmai prin spasmele de placere pe care le genereaza si le colectioneaza. Luc „vaneaza” pentru a se hrani. Gabriel traieste doar entuziasmul cursei, a vanatorii si nu apreciaza prada. Luc uraste vanatoarea. Gabriel e dezgustat de prada.
IMAG0209

Intre ipostaza femeii indezirabile dar necesara si cea a femeii fermecatoare dar nesemnificativa, cei doi cauta calea de vindecare din aceasta nebunie numita dragoste. Unde o vor gasi?
IMAG0219