San Junipero – eternitatea de pana la miezul noptii

Am revazut a treia oara episodul San Junipero, din serialul Black Mirror. Abia a treia oara l-am inteles. Desi am fost fermecat de el si primele doua dati. In asa maniera incat, desi personajele sunt pur episodice, le-am recunoscut intr-un colaj video-muzical, dediat piesei In the Heat of the night, a Sandrei, alaturi de alte momente fabuloase de dragoste din filme.

Protagonistele sunt doua femei ce se indragostesc tinereste si patimas una de alta. Si, desi jumatate din episod ( lung cat un film ) e dedicat gingasiei indragostirii, felul in care curge si decurge totul e intrigant/revoltator/filozofic si emotionant pana la lacrimi. Si datorita acestui episod, Black Mirror mi se pare cel mai inteligent si tulburator serial vazut si revazut.

„Tu doar dispari, cand ai putea avea eternitatea.” – daca ati stii cat de mult in plus fata de cliseu inseamna aceasta afirmatie in acest film. „Putea sa ramana, dar a ales sa te paraseasca!”, o alta fraza atat de puternica, atat de intiparita in mintea noastra incat e greu sa o asimilam in felul diferit in care ne-o contextualizeaza acest film. „Am fost cu el pentru 49 de ani! Nu iti poti imagina. Nu ai cum sa cunosti conexiunea, devotamentul, plictiseala, tanjirea, rasul si iubirea din acesti ani.”

„Cand i s-a oferit ocazia sa faca trecerea aici, sa petreaca eternitatea in acest cimitir ce il iubesti, a spus <Cum as putea, cand ea nu a avut sansa?>”

Viitorul ofera dilema nemuririi – sau mai degraba a imortalitatii. Dar vor fi suflete pereche, destine, care vor fi despartite inclusiv de aceasta saritura in necunoscut. Vor fi iubiti constransi sa aleaga eternitatea impreuna in moarte, cum se intampla acum, sau eternitatea impreuna intr-un alt fel de vietuire. Si apoi, mai sunt iubitii despartiti fix de aceasta alegere, cand unul poate lua calea neagra pentru totdeauna si altul albul vesnic. Despre aceasta ultima dilema este acest film.

Si, desi are un happy ending in sensul clasic, romantic al cuvantului, ofera atatea dileme morale pana la capat, incat pana si conceptul de happy ending, de final fericit devine relativ.

Iubirea, aceasta binecuvantare dar si blestem oferit doar noua, reprezinta inca un ingredient uman ce nu va tine pasul cu avansul tehnologic. Precum multe alte paradigme analizate de serial in raport cu iuresul evolutiei umane prin tehnologie, nu prin biologie. Oricum, am o admiratie nespusa pentru geniul avangardist si vizionar al scenaristilor acestui serial. Sunt pur si simplu oameni care vad mai multe culori decat noi, ceilalti. Si reusesc sa le transpuna pe ecran, si pentru ochiul nostru neavizat…

Ceva trist, despre joacă

Astăzi am văzut o poză cu un bărbat bine, pe la 45-50 de ani, ținându-și în brațe în mașină cei doi copii. Cu acel râs tâmp, sedat, o o expresie facială între împlinire și capitulare a bărbăției. Spun capitulare în contrast cu amintirea avântului macho, împins de ambiția și egoismul alor mei 20 și ceva de ani avuți până mai ieri. Și țin minte cu câtă ignoranța și compătimire mă uitam atunci la astfel de bărbați „ieșiți din joc”, cu pușca și cureaua lată agățate în cuiul anilor și a dedicației familiale.

Astăzi, între acei 20 și acei 45 de ani, aproape că mă identific cu omul din poză. Il înțeleg empatic și îi simt acea fizionomie ca vârful icebergului expresivității sale. Un subtil surâs de împlinire, plutind la vedere peste tone de muncă, provocări, eșecuri și renașteri, toate invizibile, sub oceanul de spațiu și timp numit Devenire.

Dar scrierea asta nu este despre șarm apus sau estompat. Nu, pentru că șarmul, ca orice cochetărie sau interacțiune socială trecătoare, este doar o joacă. Mai degrabă este despre schimbarea nevoii de joacă, ca timp de calitate și refugiu din rutină.

Am fost un jucăuș toată tinerețea mea. Si mă uitam cu groază la cei „maturi”, cum rar mai găsesc plăcerea intr-o partidă de carți, monopoly, tenis, ca să nu mai zic de jocuri pe calculator. Apoi, în perioada mea hiperactivă a anilor 20-30, nu aveam timp să mă plictisesc, ca să caut joaca ca scop în sine. Acum, ceva mai domolit și mai apropiat de cămin, mă gândesc deseori că am timp de delectare, deci ce bine ar merge o tură de poker sau un joc în rețea cu… Doar că acum constat că nu mai am nevoie de jocul altora, ca mijloc de provocare și de delectare. Aproape toate provocările pe care le resimt sunt din inițiative sau incercări proprii, ale mele. Nu mai joc intr-un scenariu enigmatic de la Lucas Arts – am enigme reale de descoperit. Nu am fost niciodată îndemânatic in Microsoft Flight Simulator, dar am încercat senzația pilotării pe viu. Iar miile de ore petrecute în jocurile de strategie Civilization ale lui Sid Meier pălesc in comparație cu provocările zilnice de ordonare și anticipare ale organizațiilor pe care le păstoresc. Aproape că nu mai am timp să ma bucur de festivalurile de vara, întrucât weekendurile mi-s pline de festivalurile și evenimentele organizate de mine pentru alții.

Ba mai mult! Atunci când îți creionezi propriile jocuri „mature”, regulile dar și obiectivele devin responsabilități. Iar jocul, dintr-o expresie umană pur egoistă, devine încă o altă formă de dedicație. Te plictisești? Ia vezi ce poți face pentru X. De ce? Fiindcă poți. Si fiindcă tu l-ai adus pe X in jocul acesta. Punerea pe talere alăturate a celor doua delectări, a ta versus a altora, este periculoasă fiindcă induce încă o corvoada morala in plus. De ce să te ocupi de fericirea ta, când sunt atâția oameni in jur pe care i-ai putea face fericiți? O capcană moralizatoare, la fel de perfida precum renunțarea completa la ego, drept cauză a problemelor sociale.

Incă ceva ce s-a schimbat odată cu anii: joaca ca expresie intimă. Am observat ca tot mai rar râd în hohote sau îmi exprim copilărismele. Si când o fac, e doar in preajma celor mai intimi prieteni. Si tot doar cu ei sunt amuzant, ca măsură socială de cât sunt de agreabil. E cadoul meu pentru loialitatea lor și confirmarea că încă am încredere in ei. Ce trist să constat asta, despre râs și joacă…

Targ de vite

Azi m-am lasat convins de cineva sa imi faca cont de instagram, atasat la cel existent de Facebook. Si, intr-o pauza de o jumatate de ora, l-am explorat, de pe telefon. Apoi l-am sters la loc. Dar a fost bine ca l-am facut, chiar si asa, efemer. L-am sters, chiar daca m-a facut sa ma simt bine si chiar norocos. Culmea sa spun asta, cand mai toata lumea spune ca utilizarea lui ne face viata mai mizerabila. Datorita contrastului vietii noastre cotidiente, 90% rutina, cu highlight-urile de acolo. Pe care, culmea, le numeste Repere 🙂

De la inaltimea celor 3x ani ai mei, prima impresia mi-a fost de targ auto online. Un fel de automarket, in care toate exponatele, indiferent de anul fabricatiei, kilometraj si dotari, sunt aranjate, bibilite, ceruite si trecute intai pe la cosmetica auto profesionala. Asta desi stii ca o vei folosi 90% din timp prafuita pe interior si improscata pe dinafara. La masina ma refer.

Revenind, frumusetea exacerbata atrage o licitatie supraevaluata: stii ca nu merita, dar o vrei. Si, daca frumusetea in sine este indubitabil o valoare, dorinta este fie viscerala, fie izvorata din orgoliu. Ambele efemere sau usor inlocuibile de alt stimul, cel putin la fel de facil. In schimb, evaluarea ca merita sau nu este un reper rational. Si, chiar daca la inceput poate fi estompat de betia frumusetii, va reveni si va deveni predominant curand, mai ales dupa ce ceata fermecatoare se risipeste.

Comparand in continuare frumusetea feminina de suprafata cu stralucirea cerata a masinilor, ma gandesc inerent ca superficialitatea cuceririi polarizeaza tot mai tare potrivirile amoroase. Sa va explic, tot printr-o comparatie. Personal, am avut masini premium. Cat eram mai tanar, le-am cumparat din snobism, din entuziasm copilaresc sau chiar opulenta sexuala. Prima a fost speciala, urmatoarea draguta, urmatoarea a venit firesc dupa primele doua si tot asa. Cert este ca, pe masura ce mi le tot permiteam, le pretuiam cu entuziasm tot mai scazut. Azi, imi sunt utile deplasarii si atat. Rar ma uit admirativ la ele, prefer sa petrec cat mai putin timp in ele si le inlocuiesc cu altele ietfine fara probleme, pentru deplasarile de zi cu zi. Totusi, continui sa cumpar masini premium pentru ca mi-e facil sa o fac.

Daca nu as fi ales calea insuratorii, imi pot imagina aceeasi valenta a afirmatiei „le aleg pentru ca mi-e facil sa o fac” si in context amoros. Viata e nemeritat de generoasa cu un barbat de 30 de ani, daca bifeaza cativa de „daca” ( pe care nu ii voi trata acum ). Si, ca orice lucru facil si aparent nemeritat, si sexualitatea masculina naste superficialitate, trivial, chiar lehamite. De aici si paradoxala polarizare a frumusetii: cu cat exprimi mai multa frumusete, cu atat ea va fi accesibila unei plaje tot mai exclusiviste dar tot mai superficiale, care o vor valora tot mai putin. Este fix principiul Pareto: 20 la suta dintre oameni/lucruri atrag 80 la suta dintre doritori. Nu este nici drept, nici echitabil. Este doar felul in care viata functioneaza.

Revenind la instagram. Ma amintesc pe mine la 20 de ani: eram fix in partea „gresita” a principiului Pareto. Un mucos naiv, incult si gol pe dinauntru. Dar macar ambitios. Daca as fi azi de 20 de ani, instagramul ar exprima o sumedenie de frumoase fructe interzise, complet inaccesibile unui tanar normal, fara parinti bogati sau campion in vreun domeniu spectaculos. Practic, numai mi-as face sange rau stand pe instagram, mai pe romaneste. In schimb, de la ecartul celor 36 de ani, pare mai degraba un trivial targ de vite, lipsit de onestitate si orientat pe snobism, un festival al egotismului.

E bine ca mi-am facut Instagram. O juma de ora.

Nu, doar tu nu ți le explici (partea întâi)

Am văzut deja a 3-a oară pe feed această postare. Îmi pot doar imagina cum circulă ea în alte bule și cum dau oamenii aprobator din cap pe ea. Și mă gândeam să ii ajut să pară pe viitor mai deștepți puțin ignoranți, măcar pe cei din bula mea.

Ceea ce ne face pe noi, oamenii, cu adevărat inteligenți, ca un avantaj competitiv în lumea naturală, e abilitatea noastră de a recunoaște tipare spațiale și temporare, acolo unde animale concurente au doar abilități perceptive. Trăiești mai bine și mai mult în sălbatice dacă recunoști semnele și potrivirile elementelor naturale, le dai o semnificație prin observații repetate sau „trial and error” și te folosești pe viitor de acest avantaj.

Fără a dezvolta aici(eventual in articolul următor), recunoașterea tiparelor e o abilitate ce merge mâna în mână cu sugestibilitatea, adică abilitatea umană de a crede în conceptele și credințele altuia. Chestia asta e foarte valoroasă în transmiterea orală a învățăturilor și a valorilor către urmași, dar și pentru agregarea noastră în grupuri în jurul acestor credințe comune. De apartenență – triburi, de doctrină – partide, de idei – companii și, după o lungă listă de exemple dar nu în ultimul rand, spirituale – religii. Problema este cu exagerarea acestei abilități și utilizarea ei ca principal canal de influență socială. Să vă explic:

Combinația între căutarea tiparelor și sugestibilitate are un efect covârșitor asupra credințelor și opiniilor noaste. Aceasta a fost studiată intens și experimentată în laborator de către psihologul Solomon Asch. În afara laboratorului, ea se întâmplă pe scară largă în congregațiile religioase de pretutindeni. Dar să revenim la oile, pardon, vițelul nostru ce a scăpat nerumenit într-o mare de grătare de pădure.

Atât în cazul celor ce caută semne divine cât și în cazul celor ce folosesc metoda științifică, suntem de acord asupra a două aspecte: observăm un vițel norocos și tragem o concluzie preliminară: trebuia să fie rumenit. Pentru „credincioși” (deloc în sens peiorativ, atunci aș fi scris „creduli”), concluzia finală, imperativă, subită și suficientă este intervenția divină. Doar că, până la Dumnezeu, se mai puteau întâmpla multe: o ploaie chiar în acele momente, pompierii să fi ajuns la timp, un petic de vegetație mai verde și apătoasă, poate chiar zbaterea animalului, asa cum și noi stângem simplele incendii de iarbă călcând-o cu piciorul.

Dar, și să presupunem că nu avem o explicație științifică și infailibilă, acolo unde credința vine cu certitudini (multe dintre ele fiind desființate ulterior de istorie sau bunul simț), știința lasă, cu smerenie, o ușă deschisă: „nu știm încă, exact. S-ar putea să nu aflăm niciodată sau poate vom afla mai târziu”. E o analogie bună cu situația omului deștept care e plin de dubii și a prostului care e plin de certitudini false.

Ma îndoiesc că nu există, din partea pompierilor sau a unor specialiști, o explicație logică pentru această întâmplare. În definitiv, la prăbușirea avioanelor, anchetatorii trag concluzii și află cauze cercetând câmpuri de resturi carbonizate, punând cap la cap indicii microscopice – cu siguranță cazuri mai complicate decât cel cu vițelul pe câmp. Doar că acestora li se pare concluzia atât de comună și de banală (gen „Păi a venit pompierul Gigel și a stropit vițelul cu apă fix atunci 💁‍♂️”) încât nici nu au considerat ca merită să o pună pe fb. Ma gândesc că, la câte incendii de vegetație sunt în fiecare vară în lume, cu milioane de animale salvate, pompierilor li s-ar părea ridicol sa posteze așa ceva pe fb. E doar o zi normală la lucru. Apropo de asta, la pozele cu oameni sau animale salvate de pompieri la sol sau stropiți din elicoptere cu apă e meritul oamenilor și a avansului tehnologic, nu?

Culmea, am ajuns sa mă gândesc că cei ușor sugestionabili și care găsesc în orice cele mai banale tipare sunt mai bine adaptați nebuniei informaționale din lumea actuală. Gândiți-vă la ce consum de energie și timp am efectuat eu scriind aceasta poliloghie (care nici măcar nu e gata, mai are și partea secundă 🤦‍♂️). In timp ce alții: „intervenție divină! There – fixed! 💁‍♂️”

Perfect, din nou

Oile placide
S-au așternut la iernat
Privesc nutrețul cu multă poftă
Din care vor consuma
Iarna întreagă,
Perfect.

Nu sunt sigur dacă piesa aceasta, de la Timpuri noi, sau ceaiul negru pe care îl acompaniez mult prea devreme cu trabuc, sâmbătă la amiază, mă determină să scriu iar aici, după 4 ani în care gândurile nu mi-au rămas nicăieri. Sfârtecat între griul în care vreau să mă scufund din respect pentru societatea în care sunt privilegiat să fiu și dorința expansivă și anti-modestă de „a face” – faber, gândurile mele de până acum fie au pus în mișcare oameni și lucruri, fie s-au scurs în neant.

Scrisul a devenit pentru mine atât de intim, de introspectiv, atât de contrastant cu pleiada imperfecțiunilor pe care le generez în jurul meu, încât îl tratez aproape ca pe o erezie. Sau poate ca pe o tristă masturbare. Parcă nu am dreptul la acest afront egoist, așternând pe hârtie ceea ce ar trebui fie să pună în mișcare lumea exterioară, fie să-mi rămână un simplu gând inert.

Am ajuns confuz și nesigur – fac prea multe sau mult prea puține pentru potențialul meu. Am ajuns la o vârstă și context social în care parcă nu îmi permit incertitudini și dileme. Însă până și acest gând e o încărcătură suplimentară pe un psihic deja frământat de nefiresc de multe dileme. Obișnuiesc sa rezolv acest aspect prin englezismul „when in doubt, do it!”. Dar câte pot fi făcute de o ființă cu condiție și timp finite, când revărsarea gândurilor pare infinită? O conștientizez și o compar mental cu acea hidrocentrală care încearcă să transforme în energie fiecare firicel de apă, fiecare mică curgere. Dar mereu vor scăpa șuvoaie nevalorificate pe lângă palele motrice ale generatorului.

E bine, astăzi încă nu am realizat nimic. Referindu-mă la ambele semnificații ale termenului „a realiza”. O fi și pauza aceasta nenaturală o realizare în sine, așa cum picturile rupestre, acele ruperi de pragmatism și de strictă supraviețuire a omului primitiv, sunt primul semn de umanitate, prin recurgerea la artă? Arta de a nu face nimic? Cred că, după atâtea articole și publicații despre arta de „a face ceva”, ar merita scris mai mult și despre arta de „a nu face nimic”.

Și asta poate fi un subiect bun pentru o următoare postare. Poate, în mod fericit, nu peste 4 ani…